Astăzi se împlinesc 50 de ani de la înfiinţarea Parlamentului European (PE). Instituţia care formează, alături de Consiliul de Miniştri, corpul legislativ al instituţiilor europene, are sediul la Strasbourg, dar şedinţele pe comisii şi unele reuniuni plenare au loc la Bruxelles.
Cu toate acestea competenţele PE nu sunt identice cu cele ale unui parlament naţional, în primul rând pentru că puterea legislativă a Comunităţii (adică competenţa de a adopta norme de caracter general) este, în principal, a Consiliului sau a Comisiei. PE, aşa cum apărea iniţial în Tratatele Constitutive, nu avea alte competenţe decât controlul asupra gestiunii Comisiei şi pe aceea de a emite Avize neangajante înainte de adoptarea - de către Consiliu la propunerea Comisiei - diferitelor norme sau înainte de a fi semnate Acorduri internaţionale.
Pe măsură ce s-a intensificat procesul de integrare europeană, competenţele PE au crescut, fiind încă departe de cele tipice unui parlament, dar la fel de departe şi de lipsa practică de competenţe de la început. Astăzi, PE joacă un rol important în procesul de elaborare a normelor comunitare cât şi în cel de adoptare a bugetului comunitar, fără a avea, însă, competenţe directe în privinţa accederii de noi membri. PE are, însă, competenţe în privinţa resurselor pe care Comunităţile Europene le pun la dispoziţia integrării.
Structura Parlamentului
Încă din anul 1976 se decidea ca membrii PE să fie aleşi de către corpul electoral al fiecărui stat prin sufragiu universal, încetând astfel desemnarea acestora de către parlamentele naţionale. Dacă în Tratate se vorbeşte despre norme electorale unice, în realitate alegerile directe se fac conform legilor electorale din fiecare ţară, nici măcar principiul proporţionalităii nefiind respectat, deoarece numărul locurilor din PE nu este în raport direct cu populaţia.
Organizarea PE este reglementată prin Regulament Intern şi se bazează pe existenţa unui Preşedinte ales dintre candidaţii diferitelor grupuri politice sau grupuri de 10 deputaţi neînscrişi în grupurile politice. Dacă nici un candidat nu are majoritate absolută în primele trei tururi, în cel de-al patrulea rămân primii doi clasaţi, iar alegerea se face prin majoritate simplă. Preşedintele răspunde de activităţile PE în faţa altor instituţii comunitare, de relaţia internaţională a PE cât şi de transparenţa Rezoluţiilor PE. In practica ultimelor legislaturi, funcţia de Preşedinte a fost “împărţită egal” de către primele două grupuri politice rezultate din alegeri - Partidul Popular şi cel Socialist – astfel încât fiecare dintre acestea să exercite Preşedinţia 2,5 ani indiferent de rezultatul alegerilor.
Membrii PE se reunesc pe Grupuri Politice şi nu în funcţie de naţionalitate, formulă logică dacă avem în vedere că s-a dorit să se dea PE o autentică dimensiune comunitară. Aşa s-ar explica şi faptul că numărul de deputaţi necesar formării unui Grup Politic este mai redus atunci când este compus din reprezentanţii mai multor state şi mai mare dacă este vorba despre reprezentanţii unuia singur.
PE poate avea Comisii parlamentare specializate (agricultură, politică, buget, transporturi etc) care elaborează Propuneri de Rezoluţii ce apoi se votează în Plen. Comisiile trebuie să cuprindă membrii Grupurilor politice în proporţia existentă în Plen, iar conducerea lor este asigurată de doi vicepreşedinţi şi preşedintele PE.
În prezent, Parlamentul European are 785 de deputaţi, însă potrivit Tratatului de la Lisabona, numărul acestora nu va putea depăşi cifra de 750. Parlamentarii sunt aleşi prin vor direct de cetăţenii ţărilor membre ale Uniunii Europene.
Membrii PE au aceleaşi drepturi ca şi cei ai unui parlament naţional: imunitate, salariu, fond de cheltuieli pentru activitatea desfăşurată, inviolabilitate pentru opiniile exprimate în activitatea parlamentară şi altele.
(17:03)