Dupa ce am dat de doua ori in aceeasi zi peste Stephen Fry – o data pe ecran, a doua oara pe coperta unei carti -, simt nevoia sa parafrazez ordinul rastit al pasagerului si sa va recomand cu maximum de staruinta: Urmariti-l pe acest om!

Duminica e ziua cand, satul de varietati plicticoase, dezbateri sterile si stiri mustind de sange, fac o cura de seriale englezesti. Ma ajuta postul Hallmark, unde ruleaza cateva productii din aceasta categorie demne de atentie. Despre unul dintre ele – „Crimele din Midsomer” – am scris anul trecut.

Un altul – „Inspectorul Morse” – readuce in prim-plan un actor stins prea devreme, John Thaw, pe care cei nu foarte tineri si-l amintesc, poate, din serialul „The Sweeney” („Brigada mobila”), difuzat in Romania la inceputul anilor ‘80. Intre ele s-a furisat „Kingston” („Un avocat de provincie”), in care Stephen Fry face un rol de toata frumusetea in decorul deja clasicizat al oraselului englez in care numarul barfelor il depaseste pe cel al intamplarilor.

Fry are toate insusirile antistarului: un aer de plavan indulgent, o figura neatragatoare ca mancarea englezeasca, un mers lalau si delicatetea unui pachiderm. Altfel spus, e varianta usor imbatranita a lui Robbie Coltrane, un alt actor restant la aspectul fizic si in schimb foc de talentat. Insa ca orice absolvent al scolilor de actorie din Anglia, Fry stie sa-si transforme defectele in calitati si sa construiasca personaje coerente si credibile. Intr-o vreme cand publicul se lasa fermecat de musculatura, nuri si sex-appeal, intr-o vreme cand lumea se inchina la icoane fabricate cu aportul saloanelor de chirurgie estetica, Stephen Fry pune la treaba mijloacele de exprimare ale actorului autentic: gestul, privirea si vocea. Iar rezultatul place oricui a vazut si altceva in afara de „Un dolar gaurit” sau „Cei trei muschetari”.

Dincolo de naturaletea actorilor, de atmosfera si de trama bine inchegata a fiecarui episod, serialul in chestiune mai are o calitate: puterea de-a scoate la lumina actori de plan secund, care se gasesc rareori pe afisul filmelor de mare succes. Nu e nimic consolator in acest demers. In Anglia poate mai mult decat oriunde exista un palier excelent reprezentat al actorilor de serial, din care poti alege la intamplare, fara emotia ratarii. Un avocat de provincie are la randu-i cateva nume de meseriasi grijulii pana la ultimul detaliu: Karl Davies, Hermione Norris, Celia Imrie, Tony Slattery etc. Cu totii intra dezinvolt in pielea personajelor si contribuie la succesul serialului.

Stephen Fry domina distributia cu argumentul actorului folosit totusi – fie si episodic – in filme de lungmetraj („Gosford Park”, „V de la Vendetta”, „Viata si moartea lui Peter Sellers”, „Wilde”, „Vantul prin salcii”). Dar chemarea lui e comedia, un domeniu in care se simte ca pestele in apa. Glacial sau perfid, cumpatat sau exuberant, in functie de rol, Fry are un palmares comic remarcabil, din care amintesc aici doar aparitiile alaturi de Rowan Atkinson in „Aventurile naparcii negre” („Blackadder”) si rolul majordomului Reginald Jeves din „Jeeves and Wooster”, dupa cartea lui P.G. Wodehouse. Rolurile comice ale lui Fry inseamna inflexiuni subtile ale glasului, stupori jucate impecabil si o atractie tipic englezeasca pentru calambururi. De altfel, Fry are o emisiune radio in care se ocupa de jocurile de cuvinte, explicand aceasta veritabila manie nationala si analizand sursele din care se hraneste umorul verbal.

Am scris in primul paragraf ca am dat de doua ori in aceeasi zi peste Stephen Fry. Prima a fost episodul din „Kingston”. A doua a luat forma unui roman, „The Liar” („Mincinosul”), care mi-a cazut in mana intamplator si care va aparea nu peste multa vreme in romaneste. Rar mi-a fost dat sa citesc ceva mai viu si mai suculent in ultima vreme. Ulterior am aflat ca Fry a mai scris cateva carti, printre care un studiu despre maniaco-depresivi, si ca e deopotriva scenarist, regizor, producator si realizator de emisiuni. Toate astea ma fac sa reiau indemnul din titlu.