Mulţi români trăiesc sub seducţia modelor, fie ele vestimentare, de comportament sau de limbaj.
S-ar spune că obsesia lor nemărturisită e viaţa „în tendinţe“, ca să reproduc un clişeu forjat în ultimii ani ai tranziţiei. Există oameni care preiau harnic, dar cu prea puţin discernământ ceea ce văd şi aud pe stradă sau la televizor. Îşi însuşesc de bunăvoie o atitudine, o expresie sau un gest. Li se pare că lucrul luat cu împrumut le stă bine, li se potriveşte, îi reprezintă.
Dar există - mai ales la capitolul vocabular - noţiuni care ni se furişează în bagaj parcă pe nesimţite, ca nişte colonişti abili, pentru care obstacolele sunt simple frivolităţi ale destinului. E vorba despre cuvintele pe care ajungem să le folosim fără să ne dăm seama, ca pe nişte proptele sonore. Iar dintre ele, cel care a pătruns cel mai bine în codurile de comunicare este „hai“. Presupun că nu v-a scăpat frecvenţa cu care apare acest cuvânt la încheierea convorbirilor purtate prin telefonul mobil. „Hai“ a încetat să fie expresia unui îndemn, devenind un instrument de tatonare a finalului. El anunţă criza de timp a unuia dintre interlocutori şi exprimă monosilabic un gând pentru care în mod normal e nevoie de mai multe cuvinte. Evident, au existat şi înainte formule colocviale de tipul „Hai, să trăieşti“, „ Hai, noroc“ „Hai, pa“ sau chiar „Hai, sănătate“.
Acum însă registrul e altul. Spre sfârşitul convorbirii, unul dintre locutori aruncă un „hai“ după care se ghicesc punctele de suspensie, înainte de-a completa eliptic: „vorbim“. Mesajul real? „Gata, mai discutăm şi cu altă ocazie.“ Mesajul auzit? „Hai vorbim“, vecin silabic şi prozodic cu „Hai Rapid“.
Se încropeşte astfel o sinonimie forţată în care „hai“ e totuna cu „ajunge“ sau „destul“. Cum însă vorbitorul contemporan îşi neglijează frecvent discursul şi-l priveşte cu o indiferenţă suverană, nu puţine sunt cazurile în care „hai“ ajunge să fie lipit de cuvinte lângă care nu are ce să caute. Un bun exemplu e formula „hai te pup“, pe a cărei prezenţă se poate miza în şapte din zece dialoguri telefonice. Şi fiindcă românii se pricep să deturneze sensul cuvintelor şi să agaţe tinichele comice de coada sensului, mă gândesc că n-ar fi rău să ofer şi alte perspective acestei vocabule atât de folosite.
De pildă, dacă un înotător imprudent se aventurează dincolo de geamandură, el îi poate face atenţi pe turiştii mai apropiaţi sau pe salvamar printr-un „hai ajutor“ capabil să sugereze demnitatea într-o situaţie-limită. În cazul în care n-aţi mai ajuns la înmormântarea unui cunoscut, puteţi să le telefonaţi rudelor cernite şi să vă exprimaţi regretul pentru dispariţia vărului, cumnatului, socrului etc. rostind un „hai condoleanţe“ lămuritor. La celălalt capăt al scalei afective, îndrăgostitul lulea are la îndemână o variantă modernă de exprimare a dragostei: pune mâna pe telefon, îşi sună perechea şi-i susură în receptor un „hai te iubesc“ demn de toate antologiile romantismului.
Bănuiesc că şi raporturile cazone pot beneficia de pe urma acestui cuvinţel ubicuu şi poznaş, căci nu-i de lepădat ipoteza ca sergentul să i se adreseze căpitanului cu un „hai ordonaţi“ îndatoritor şi angajant. Şi cum sfârşitul de an e un prilej de urări, firitiseli şi îndemnuri, profit de acest ultim articol din 2007 ca să vă doresc tot ce vă doriţi. Cum însă îmi vine greu să rezist tentaţiei şi să mă sustrag de sub vraja noii mode frazeologice, renunţ la formulele pretenţioase, căutate. Mă mulţumesc să vă spun simplu, bărbăteşte şi pe şleau: Hai la mulţi ani!
Recomandările noastre
