Scriu această tabletă pentru toţi tinerii de-o vârstă cu România postdecembristă care au văzut emisiunea „România votează! Alegeri locale 2008“, difuzată de TVR 1 luni, 19 mai 2008, şi realizată de Sorin Burtea.

Aţi asistat la un fals. La o mistificare. La o contrafacere urzită de patru oameni impenitenţi şi cinici. Împreună, amfitrionul şi invitaţii – Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Răzvan Theodorescu – au minţit cu neobrăzare despre primele alegeri libere de după decembrie 1989 şi au ajuns la cuvântul drag celui care-a inventat mineriadele: consens. Regăsiţi după optsprezece ani, cei patru au stabilit într-un glas că majoratul politic al ţării e o himeră şi că prezentul se consumă într-o cheie iremediabil minoră, prin comparaţie cu măreţia trecutului apropiat. Altfel spus, la începutul lui 1990 şi în campania de atunci, reprezentanţii la vârf ai României se comportau mult mai onorabil decât astăzi. Aveau stil, aveau distincţie, aveau grijă pentru semeni. Erau nişte domni manieraţi şi afabili, pentru care duelul electoral era o artă nobilă, iar preocuparea de căpătâi – luminarea bietului român ieşit de sub cizma comunistă. Ha!

Trec (deşi n-ar trebui) peste distribuţia inechitabilă a emisiunii, cu doi oameni de-ai casei – unul fost preşedinte al TVR, altul membru actual în Consiliul de Administraţie – şi nici un reprezentant din vechea gardă a PNŢCD-ului. Mă mulţumesc să spun că orice om cu discernământ ar trebui să se simtă jignit de cele văzute pe 19 mai. Avem aici o formă de idilism păgubos şi perfid, care vrea să narcotizeze. Nu, domnilor invitaţi. Nu, Sorin Burtea. Nu, tineri cititori. În 1990, abecedarul democraţiei româneşti a fost buchisit cu lacrimi roşii, imixtiuni inacceptabile şi violenţe tribale.

Ion Iliescu, omul care astăzi este liber doar din cauza unei paralizii vinovate a justiţiei, şi-a amintit de puritatea boreală a dezbaterilor de-atunci. Virtuoz în ale făţărniciei, el s-a prefă cut lovit de pioşenie când şi-a amintit de Ion Raţiu şi de prestaţia lui publică. Iliescu uită să spună că Ion Raţiu a scăpat ca prin urechile acului de o bătaie soră cu moartea la Buzău, tocmai la indicaţiile cavalerilor FSN-işti. Amnezia lui privează publicul tânăr şi de alte întâmplări pilduitoare în ce priveşte civilizaţia electorală: trupele de agitatori care plimbau prin Bucureşti un craniu şi o pancartă pe care scria „ăsta-i osu’ lui Coposu“, cimitirele de votanţi „în consens“, gogoriţa potrivit căreia PNŢCD urma să se prezinte la alegeri cu botniţe pentru poporul pe care avea să-l oprime imediat după câştigarea alegerilor, găleţile cu lături turnate peste Regele Mihai, spaima prin care au trecut doi observatori americani ai IFES (International Foundation for Electoral Systems), fugăriţi tot de oamenii FSN-ului pentru că îşi făceau meseria etc.

Dacă Iliescu e captivul formulelor de la cursul scurt de istoria PCR („elemente anarhice“, „evoluţie pozitivă“, „spirit revoluţionar“), Răzvan Theodorescu, altminteri om cu şcoli înalte, răstălmăceşte fin şi graseiat. El s-a prins voiniceşte în hora îmbrobodirii şi a elogiat prestaţia de atunci a instituţiei pe care-o conducea, uitând că în februarie 1990 a interzis unui car TVR deplasarea în Piaţa Victoriei, la o manifestare a opoziţiei, pe motiv că în Bucureşti era ceaţă (lucru perfect neadevărat). La aşa oaspeţi, aşa gazdă: un Sorin Burtea slugarnic, vulgar şi cu o comandă nesigură a limbii române („optisprezece“, „dumneavoastră trăiseţi“, „campania care-o avem“, „ne incumbă o părere“). Un moderator de carton pentru nişte statui de mucava, dintre care una e doctor în limba de lemn.