Controversat si atipic, penduland intre sarcasm si gravitate, tare ca un rachiu care-ti frige limba si surprinzator ca o ninsoare in august, "Invaziile barbare" ruleaza din nou pe TVR 2 la noapte.
Filmul a adunat un brat de distinctii (un Oscar in 2004, doua premii la Cannes si un David di Donatello) si inca unul de nominalizari, dar nu pentru asta merita vazut.
Ci pentru stiinta regizorului-scenarist Denys Arcand de a topi in o suta de minute o poveste care te impinge din rasul isteric pe buza depresiei. Filmat cu precadere intr-un salon de spital ca o anticamera a mortii, "Invaziile barbare" acopera teme aparent disparate: nostalgia epicureica, esuarea in anonimat, memoria ca ultim refugiu, vinovatia tardiva, clivajul generatiilor, inadaptarea etc.
Personajele intretin o flecareala subtire, " la quebecoise, din care tasnesc replici scanteietoare, dar si strigate ale deznadejdii. Glisarea permanenta intre chicot si plans, derutanta pentru telespectatorul traditionalist, care vrea fir epic, actiune si gradare, este de fapt trasatura principala a "Invaziilor".
Remy, bolnavul incurabil, si cei care-i sunt alaturi ingana laolalta o rapsodie a inadecvarii, a deziluziei, a iesirii din lume. Iconoclast, abraziv si uneori sardonic, Remy moare asa cum a trait: sub semnul excesului.
Caci daca timp de o jumatate de veac el a ilustrat cu sarm cultura preaplinului, ei bine, chinurile ii sunt curmate de o supradoza. Nimic moralizator in aceasta gaselnita a lui Arcand, ci doar o bucla inchisa cu mestesug.
"Invaziile barbare" nu se refera la triburi sau la migratii. Si totusi, barbarul e prezent in film. Putine sunt cadrele in care figura lui nu apare.
Barbarul de tip nou nu e doar teroristul care intra cu avionul in World Trade Center, ci si tanarul inceputului de mileniu, fie el brokerul spilcuit Sebastien, fiul lui Remy, sau oricare dintre junii metropolei canadiene.
Pilduitoare in acest sens e secventa in care Sebastien vede atentatul din 11 septembrie la televizorul din rezerva tatalui si are drept unica reactie o neliniste pur personala: nu-si gaseste laptopul. Spalarea pe creier nu e vorba goala, iar slujba bine platita, masina si costumul elegant n-o exclud.
Recomandările noastre
