Radu Paraschivescu: "Traim intr-un spatiu guvernat de arbitrar, rizibil si grotesc."
Pana aici, nimic nou. Fuga din realitate si teama de confruntare cu adevarurile incomode se pricep sa teasa straie inselatoare. Si asta e un lucru cunoscut. Suntem atletii neobositi ai echivocului, iar asta se vede in urmele lasate in praful tranzitiei. Si in felul cum se redacteaza o lege, si in comunicatul prin care se constata un delict.
Romania de zi cu zi inchide o lume de plastic, strunita de o voce de metal care glasuieste intr-o limba de lemn. Romania de zi cu zi isi schimba etichetele cu acea indiferenta voioasa care da de inteles ca aparenta si provizoratul sunt singurele noastre produse durabile. Valsam molatic printre epitete pe care le citim facandu-le complice cu ochiul celor din jur.
Suntem pitoresti, surprinzatori, eterni si fascinanti. Dar in acelasi timp avem stiinta de a rata inceputul, de a strica finalul si de a neglija ce se afla intre ele. S-a vorbit mult si fara folos despre felul in care ne tratam bolile: nu prin leacuri, ci prin fard. Unde altii recurg la medicina, noi apelam la cosmetica. Daca nu sunt racnite in piata, urgentele spatiului public nu atrag atentia nimanui.
Durerea nu impresioneaza daca nu se revarsa din boxe sau daca nu e asezata pe ecran la ore de maxima audienta. O asezare prefacuta in cimitir devine, in cel mai bun caz, subiect de glume imbecile si de compatimire distanta. Iar asemenea asezari exista cu nemiluita in Romania.
Ele sunt ranile industrializarii, peste care comunismul a presarat fara sa se uite sarea dispretului. Una dintre cicatricile invinetite ale trecutului bolnav se numeste Copsa Mica. Oricine opreste acolo patrunde pe loc in inima cosmarului. Cu multi ani in urma, existau in comertul clandestin niste ilustrate de un negru deplin, pe care scria: „Miner african plimbandu-si corbul in Padurea Neagra”.
Bancurile cromatice din aceasta categorie n-ar avea astazi succes la Copsa Mica, unde umorul a disparut fiindca nici viata nu mai e prea multa. Oraselul agonizeaza sub o cortina de smoala. Totul e negru in Copsa Mica, de la pamant la acoperisuri si de la frunze la viitor. O pelicula fina acopera chipul taranului priponit in gara si i se cuibareste in riduri.
Ai impresia ca te-ai mutat intr-un crematoriu parasit, unde calcatura e vatuita de cenusa. Te afli intr-un spatiu unde zambetul este o ofensa, iar speranta o erezie. Nimeni nu are nici macar banuiala vreunei lumini pe figura. Cel mai priceput arhitect al decorurilor gotice s-ar simti surclasat daca ar vedea acest cimitir fara cruci langa care sta de paza stafia Combinatului.
Exista preocupare pentru vindecarea acestei rani hade? Misca pe cineva constatarea ca speranta de viata a oamenilor din Copsa Mica regreseaza spre pragul feudalismului timpuriu? Nu stiu. Stiu in schimb ca avem idei in ceea ce priveste agrementul de inalt nivel. Dan Matei Agathon a declarat public ca n-a renuntat la kitsch-ul delirant pe nume Dracula Park, iar Radu Mazare a cuvantat despre o noua tichie de margaritar croita pe masura cheliei carpatine.
E vorba despre cateva insule care urmeaza sa fie amenajate in largul Marii Negre, in dreptul statiunii Mamaia. Expresie a topeniei cazate la Burj Al-Arab, complexul de insule poate fi vazut de sus, din telegondolele care survoleaza statiunea. Din aceleasi telegondole se vede si tesatura verticala a fuioarelor de fum de la Midia. Din pacate, nu si aburul negru care manjeste cerul la Copsa Mica.
Recomandările noastre
