Săptămâna aceasta aș fi vrut să scriu despre recent bilanțurile unor papagali pleșuvi, ce se cred vulturi, vorba unui ilustru om al dreptului, dar interviul dat de familia judecătorilor Bîrsan a fost cu adevărat tulburător. În fața unei întregi națiuni, acești doi monștri sacri ai justiției românești, au dat o replică magistrală tuturor Paraditorilor Statului de Drept.
Judecători de profesie și cu credință nestrămutată în spiritul dreptății ce poate fi înfăptuită, pentru noi toți, justițiabilii, în această viață, acești doi Oameni au scos la iveală puroiul și cangrena ce guvernează de ani buni, cu valoare de etalon, magistratura românească. Ne vorbea cu emfază, acum ceva vreme, un vremelnic diriguitor al destinului Înaltei Curți despre impostură, ca și cum el însuși ar fi deasupra lucrurilor, faptelor și oamenilor. Puse în oglindă, cele două poziții publice asumate, a judecătorilor Bîrsan și a iubitorului de protocoale secrete și paraditori, imaginea imposturii capătă valențe cu adevărat grotești. Privesc la Omul și Profesorul Bîrsan, învățător al multor generații de studenți la drept, și mă gândesc cu groază cum au trecut de băncile facultății așa-zișii magistrați, ce au putut înscena mizeria de afacere penală în care a fost târât fără voie.
Mă întreb, cum oare se pot uita aceste ființe în conștiința proprie, în măsura în care ar putea exista așa ceva? Acești doi Oameni sunt adevărații „munți de moralitate” ai justiției iar nu loazele sprâncenate, partenere de nădejde ale torționarilor!
Am privit ani de zile cum personaje cu caracter și moralitate profund îndoielnice au fost susținute și promovate în înalte funcții judiciare, de unde, cocoțate pe spatele propriei imposturi, au eructat norme și principii ce nu aveau nimic de-a face nici cu adevărul absolut și nici cu cel judiciar.
După rostirea publică a filmului distrugerii unor cariere ireproșabile, rușinea este cea care ar trebui să ne cuprindă, dacă nu suntem în stare ca națiune să și facem ceva.
Rușinea unei Curți Europene a Distrugerii Omului care nu a fost în stare să își apere decanul de vârstă și judecătorul exemplar în fața urgiei unui stat eșuat și lăsat la îndemâna unor neaveniți protejați acum de varii demnități publice. Și vorbesc despre o Curte ce a ales în locul demnității prostia comodă de a fi mințită nu doar de pruna tehnocrată ci și de procurorul macovist ajuns grație slujirii Sistemului drept mare constituționalist. Cum să ne apere atunci pe noi, simpli cetățeni, lipsiți de orice mijloc de apărare și foarte greu să accedem la porțile liberto-fililor?
De aici răzbate rușinea unei întregi clase politice, ce nu a fost în stare, în ciuda promisiunilor unei iluzorii dreptăți până la capăt, să stopeze abuzurile la adresa cetățenilor. O clasă politică, încremenită în neputință, populată cu mari bărbați de stat, ce doar se lamentează în studiouri de televiziune despre cât de greu le este dar nu au nici inteligența și nici puterea de a schimba ceva în bine în această țară. Și pentru că tot au vorbit de capăt, ei nu cumva se află la capătul greșit?
Vorbesc de rușinea la adresa profesorilor, studenților, absolvenților facultăților de drept și altor mitingiști de pripas ce acum îi văd atârnați, fie pe treptele instanțelor, fie în lumea comunicatelor ori grevelor de conjunctură, precum precupețele și zarzavagiii adulatori ai Slujirii, dar care ani de zile au tăcut mâlc în fața cruntelor abuzuri. Și, îi întreb pe toți, unde erați cu toții atunci când se întâmplau aceste abuzuri sinistre la adresa judecătorilor Bîrsan? Erau cumva prin comisii de doctorat ale Slujirii? Erau cumva slujbași devotați ai Sistemului ori comeseni ai torționarilor? Sau oare paradeau prin culoarele câmpului tactic?
Privind la toate acestea, mă întorc acum la ministerialul bilanț al nimicului din justiția românească și nu îmi rămâne altceva decât să constat cât de departe suntem de cuvintele lui Cicero: „Justiția este stăpâna și regina tuturor virtuților”.
Recomandările noastre
