Apropierea datei alegerilor locale de anul acesta, mi-a adus în minte o întâmplare petrecută cu vreo zece ani în urmă, tot în preajma unor alegeri locale.

Mă aflam la mine, la Brăila. Traversam un cartier care nu avea renume bun, Lacu’ Dulce pe nume, în drum către cartierul şi mai rău famat unde am crescut eu, Radu Negru. Îi spune Lacu’ Dulce, pentru că lângă el chiar se află un lac, o baltă puturoasă mai degrabă, neamenajată deloc. Mai mult mâl şi buruieni. Copiii din Lacu’ erau duşmanii noştri, cu care ne băteam pe cartoanele, faţă şi dos, de la cutiile de chibrituri rebutate  şi aruncate pe maidanul de lângă lac, de la Fabrica de Chibrituri. Feţe şi dosuri pe care le foloseam în loc de bani, atunci când începusem să deprindem tainele jocului de barbut.

Acum, Lacu’ este un cartier de oameni foarte săraci. Cei mai mulţi terminaseră şi şomajul. Lucraseră fie la pomenita Fabrică de Chibrituri, care nu mai există, fie la Combinatul de Celuloză şi Hârtie, o ditamai platforma chimică, praf şi ea la ora asta. Dar alta era supărarea lor. Mi-a spus-o un fost adversar pe feţele şi dosurile de la cutiile de chibrituri: „Sorine, ne bate broasca în geam ori de câte ori plouă. Am fost de mai multe ori la primărie, să le spunem să facă ceva. Am aflat una, să cazi jos. Cică în acte, noi figurăm că avem canalizare. Îţi dai seama? Au ciordit banii şi pe noi ne-au lăsat în mocirla asta.” A urmat un potop de înjurături la adresa autorităţilor locale de atunci, din alea ca la Brăila, de sting candela în zi de sărbătoare. „Bă – a continuat fostul meu adversar, după ce m-a întrebat dacă am copii şi dacă ai mei mai trăiesc – nu scrii tu ceva despre asta? Tu-le…” Şi iarăşi a urmat, de astă dată, un cor de înjurături, pentru că între timp se mai strânseseră în jurul nostru oameni de pe stradă.

M-am gândit atunci să scriu o anchetă. Dar să nu o public decât după alegeri, ca să nu se spună că m-am amestecat şi am influenţat pe cineva. Duminică au fost alegerile. Luni, cine ieşiseră câştigători în circumscripţiile din cartierul unde le bătea broasca în geam locuitorilor la fiecare ploaie? Fix autorităţile pe care le înjuraseră cu năduf atunci când stătusem de vorbă. După două zile am aflat şi misterul. Cum de-şi schimbaseră oamenii sentimentele electorale. Sâmbătă noaptea, venise un camion, habar nu am de la ce partid, şi împărţise la fiecare familie câte doi pui, două sticle de ulei şi ceva doze de bere.

Şi viaţa a mers mai departe.

După aproximativ un an de la întâmplare, mă aflam din nou în trecere prin Lacu’ Dulce către cartierul meu. Pe la porţi, foştii mei adversari cu care mă cafteam pe cartoanele de la chibrituri. Supăraţi foc: „Murim de foame cu nenorociţii ăştia. Au făcut totul praf în Brăila. Nu mai avem unde munci. Murim, efectiv, de foame. Nu scrii ceva? Să afle lumea”. Atunci m-am enervat şi eu: „Cum muriţi, mă, de foame? Păi nu mai aveţi din puii ăia doi pe care vi i-au dat anul trecut? I-aţi halit, aşa-i? Păi dacă sunteţi lacomi. Când vi i-au dat, nu v-au şi spus că trebuie să vă ajungă patru ani să mâncaţi din ei?”

Mi-a părut rău apoi că am râs de necazul oamenilor. Poate şi cu puţină răutate în amintirea rivalităţilor din copilărie. Dar cred că am şi avut dreptate să o fac. Pentru că de situaţia în care ne aflăm, primii vinovaţi suntem noi. Cei care am devenit experţi în critică, în critica celor aleşi, deşi ar trebui mai întâi să fim experţi în autocritică. În autocritica noastră, a alegătorilor.

Acum vin din nou alte alegeri locale. Este campanie. Pe lângă tradiţionalele promisiuni pe care deja ne-am învăţat să nu le mai luăm în seamă, se mai întâmplă ceva. Nu este zi de la Dumnezeu să nu se inaugureze ceva. Peste tot se taie panglici, în sunete de fanfară cu muzicanţii aşezaţi la distanţa socială recomandată de OMS. Că este o nouă magistrală de metrou, care trebuia să fie gata de acum 10 ani, că este o nenorocită de pasarelă la care se lucrează din vremuri imemoriale, că este un veceu public sau un şanţ de colectare a apelor pluvionare, peste tot se taie panglici. Peste tot, cât vezi cu ochii, numai măreţe realizări, mândru bilanţ.

Acum nu mai este voie să se dea mită electorală. Dar stau şi mă gândesc. Toate inaugurările astea, nu sunt cumva ceva asemănător cu cei doi pui distribuiţi cu o noapte înaintea alegerilor, în cartierul sărac de la Brăila, care au schimbat radical opţiunile electorale?

Aveţi grijă. Panglicile astea, trebui să ne ajungă patru ani de-acum înainte.