Cine se trezeşte foarte de dimineaţa îi este foarte somn! Aceasta este toată filozofia şi ar fi bine să-ţi cruţi forţele, să lucrezi secvenţial, planificat, fără să te aglomerezi prea mult.
Iubesc Franţa, am învăţat singur franceza în adolescenţă ca să-i citesc în original pe Saint Exupery şi pe Prevert. Şi acum am câteva rafturi în bibliotecă cu "Livre de poche" şi "J'ai lu". Doamne, ce puneau în cerneala aia tipografică de mirosea aşa, sau în legătorie, inconfundabil, unic în lume! Ţara parfumurilor! Apoi viaţa m-a dus şi pe teritoriul hexagonului. Am dreptul să spun că îi ştiu şi îi iubesc pe francezi, doar am mâncat acolo, la ei acasă, peste o tonă de brânzeturi. Ştiţi butada, nu? Dacă nu, v-o spun eu: La sfârşitul dezastrului de la Waterloo, un general francez vine la împărat şi îi spune: "Sire, suntem înfrânţi, Franţa este pierdută!" La care micul om cu o umbră gigantică, Napoleon, a răspuns: "Haide-haide, o ţară care are patru sute de feluri de brânzeturi nu este pierdută niciodată!"
Vive la République! Vive la France! Care Franță? Trebuie să fiți de acord cu mine, dragi lupi, padawani și hobbiți, că nu iubim un loc geografic, ci un anumit timp, o felie spațio-temporală din viața noastră. Pentru mine, Franța în perioada anilor 1969-1970. De Gaulle, Citroen DS, Moulin Rouge, experiența și învățătura de la ”Le Figaro”, prietenii mei de acolo și de atunci, tineri, frumoși, educați și inteligenți și discuțiile interminabile din cafenelele din Cartierul Latin. Poveștile foștilor luptătorilor pentru Algeria din Armata Secretă, OAS, la un petit blanc. Louvre. Legiunea Străină. Interminabilele explorări în căutarea cărților vechi. Și o iubire, pierdută apoi. O cântăreața frumoasă și blondă, de seama mea, parcă doar cu câteva luni mai mare. Pe atunci toată lumea la Paris îmi spunea Bernard. Blonda mi-a dedicat o melodie, mai târziu, nu m-a uitat. Așa mă botezase prietenul meu, Chris de Margerie, care era cu un an mai mic ca mine. Pe atunci, în tinerețe, anii contau! Acum... trec anii la lunile, lunile ca săptămânile, săptămânile ca zilele, zilele ca orele...
În Irak este, de asemenea, Ziua Republicii. Când spun "Irak" mă doare inima. Îi ştiu bine pe mândrii arabi, am fost oaspetele lor mult timp, cam un an de zile. Cred că îi urmăreşte blestemul Babilonului! Un irakian mi-a spus o glumă cam sinistră. Irakienii au plătit un moment de nebunie naţională... Se spune că în seara zilei de 11 septembrie 2001 tot Bagdadul sărbătoarea, cu focuri de artificii şi trasoare. Dar, într-un birou fără colţuri, un personaj atotputernic, văzând prin sateliţii lui sărbătoarea populară a şoptit ca pentru el: "Vreţi artificii şi trasoare? Lasă că vă dau eu!". Şi le-a dat! Le-a plăcut mult, acum îşi dau singuri cu bombe!
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
