Palestina ca stat a fost recunoscută de trei state europene: Spania, Norvegia, Irlanda. Spania, Irlanda sunt state membre ale Uniunii Europene. Norvegia este membră NATO dar nu este membră a Uniunii Europene. Irlanda nu este membră a NATO. Malta și Slovenia vor urma curând să recunoască statul palestinian. Evident, americanii nu au fost de acord.
Palestina și perioada 1917-1993
Palestina a avut o evoluție diferită în această perioadă. În 1917, Declarația Balfour permitea în principiu „un cămin național evreiesc” în Palestina, ca urmare a negocierilor anglo-franceze. În 1924, a intrat în vigoare Tratatul din 1923 de la Lausanne în care Turcia și-a renegociat statutul față de momentul umilitor de la Sevres din 1920. Palestina devenea teritoriu sub mandat britanic. Până în 1948, când Israel a devenit independent, situația a fost influențată de escaladarea violențelor, de cel de Al Doilea Război Mondial.
S-a încercat încă din 1948, o partiție între Israel și Palestina, în teritoriul palestinian, dar mentorul acestei idei, contele suedez Folke Bernadotte, diplomat emisar special internațional a fost asasinat la 17 septembrie 1948. Trăgătorii au folosit un jeep militar al Armatei Israeliene, dar se pare că erau membri ai unei formațiuni israeliene paramilitare iar vinovații n-au fost niciodată prinși. Grupul se numea Lehi sau Stern, iar viitorul om politic Yithzak Shamir a fost unul dintre autori.
Din 1948 și până în 1993, Orientul Mijlociu a fost un câmp de război, întrerupt de unele tratative de pace. Ne referim la războaiele arabo-israeliene, negocierile de la Camp David din 1978, lupta Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Fatah. Au urmat Războiul Pietrelor (Intifada) din perioada 1987 - 1993, războiul din perioada 1980-1988, dintre Iran, care susținea în sudul Libanului Hezbollah (creat în 1982) și Irak, susținut de SUA.
În 1993, liderul american Bill Clinton reușea să îi așeze pe Yasser Arafat și pe Yitzhak Rabin la aceeași masă, dar Rabin a fost asasinat în 1995 de un exrremist evreu. În anii 90, în Cisiordania și Gaza, Israelul a implantat colonii evreiești iar rezistența palestiniană s-a radicalizat.
Palestina și statele cu vot de încredere! Posibile explicații
Spania este un stat condus de stânga, prin Pedro Sanchez. Spania și-a retras trupele care formau forța NATO în teatrele de operații anti-teroriste ca urmare a atentatului din 2004 de la Madrid. Spania a reușit să convingă bascii de la ETA să depună armele. Compomenta islamică în Spania este parte a moștenirii istorice din 710-711 de la trecerea de către arabi a Gibraltarului și până la victoria lui Carol Martel contra lui Abdalrahman la Poitiers din 732, arabii s-au instalat în Spania.
Sursa foto: Inna Zakharchenko | Dreamstime.com
Reconquista spaniolă are trei momente cruciale: Toledo în 1085, Las Navas de Tolosa în 1212 și cucerirea Granadei ân 1492, de către nucleul statal spaniol Castilia-Aragon. Spania face un gest periculos pentru ea, dat fiind că există tendințele secesiunii catalane. În mod cert, susținerea pentru Palestina servește unor scopuri imediate, guvernul spaniol având nevoie de musulmanii cu acte care votează. Pe termen lung, însă, problemele vor fi serioase. Există și foștii teroriști ai ETA din Țara Bascilor.
Norvegia este un stat care a evitat intrarea în UE. Este un stat care se implică în finanțarea de proiecte mondiale. Norvegia are o imigrație în creștere, a avut un trecut nazist prin regimul Quisling (naziștii au avut față de arabi o simpatie, pentru a-i asmuți contra evreilor). Norvegia practic nu are nimic de pierdut, nu are teritorii în litigiu.
Irlanda a făcut gestul pentru că speră să ia într-o zi Irlanda de Nord de la Marea Britanie. Irlandezii înșiși au avut IRA o mișcare paramilitară cu o ramură politică, Partidul Sinn Fein. Irlandezii speră la o redefinire a granițelor.
Slovenia și Malta sunt state mici. Slovenia și-a câștigat independența prin secesiune față de Iugoslvavia, iar Malta a fost un centru politic de neutralitate, găzduind întâlnirea din 2-3 decembrie 1989 dintre Mihail S. Gorbaciov și George H Bush. Malta vrea să puncteze pe scena internațională.
Cine ar fi în spatele acestei mișcări de recunoaștere?
Palestina înseamnă astăzi Cisiordania, cu o guvernare a Autorității Naționale Palestiniene, succesoare a Organizației pentru Eliberarea Palestinei. Este o entitate dispusă la dialog. Mai înseamnă și Fâșia Gaza, unde Hamas are controlul de 17 ani, la granița cu Egiptul. Palestinienii și-ar dori ca să aibă centrul politic în Ierusalimul de Est, unde există ceea ce numim Esplanada Moscheilor. Ori, israelienii consideră că Ierusalimul de unde au fost alungați de romani le aparține în totalitate.
Evident, palestinienii privesc cu simpatie și speranță spre Rusia, China sau Iran. Statele Unite ale Americii susțin, evident, negarea statalității palestiniene pentru că ar însemna, susține Casa Albă recunoașterea unui stat condus de teroriști, adică Hamas în Fâșia Gaza.
Așadar, în spatele gestului de recunoaștere ar fi același război rece dintre SUA și Federația Rusă. În mod cert, palestinienii au susținătorii lor în Rusia, încă din era sovietică, dar problemele din Ucraina nu permit Rusiei să se implice direct. Rusia în schimb, se implică tot mai mult în Africa, unde influența americană și franceză pare să se diminueze. Să nu uităm că Primăvara Arabă a provocat revoluții, dar regimurile rămase au ajuns să se confrunte în războaie civile sau să aibă o stabiliate discutabilă: Libia, Egipt, Tunisia etc.
Este în afara oricărei îndoieli că Palestina pe harta lumii complică ecuația politicii internaționale. Statul palestinian, recunoscut, poate avea ambasadori, poate avea armată, se poate înarma. Este previzibil de unde le-ar putea veni sprijinul internațional. Acest sprijin prin recentul gest al celor trei state europene, care va fi urmat de alte două state nu va rămâne fără urmări!