Rubrica asta, „Păcăliciul zilei”, este foarte interesantă din punct de vedere al documentării. Muncă multă, te uiți care ce prostie a mai zis și când îi cauți, vrând-nevrând mai dai și peste niște chestii din trecut care nu merită ratate.
Astfel, documentându-mă cu privire la ce a mai spus Mircea Cărtărescu despre Vlad Voiculescu –îi face reclamă demult- am dat peste o chestie absolut senzațională, petrecută în urmă cu vreo nouă ani, în vara lui 2012.
Emisiune de Mirel Curea
Atunci când Mircea Cărtărescu, într-un interviu din „Formula AS”, având o referire la referendumul de demitere a președintelui României din vremea aceea, Traian Băsescu, (bineînțeles, Mircea Cărtărescu pleda pentru menținerea la putere a lui Traian Băsescu) a spus niște chestii extraordinare. A povestit un episod fantastic.
„Am avut de ales între a tăcea complet, adică a-mi da demisia de la ziar...”
Scria la Evenimentul Zilei pe atunci.
„... și a reveni la comentariul politic. Am vorbit întâi cu soția mea și am pus-o în gardă cu ce s-ar putea întâmpla dacă mă implic, căci de data asta nu mai e glumă și riscurile sunt reale. În ultima vreme am ajuns să mă tem de arestare, de persecuții politice. Am ajuns în punctul de unde totul devine posibil.
Numai că sunt decis să merg mai departe și să scriu ce cred, în ciuda acestor în ciuda acestor strângeri de inimă, uneori greu de suportat.”
Visul. Cu Mircea Cărtărescu
Domnule, am eu un simț al umorului bizar? Am tot recitit și am tot râs de câte ori am recitit. „Am vorbit întâi cu soția mea și am pus-o în gardă cu ce s-ar putea întâmpla dacă mă implic...”
Nu știu dacă vă imaginați scena implicării, așa cum cred că o vedea Cărtărescu, în timp ce se dădea erou în fața nevestei. Scena ar fi trebuit să sune cam așa:
„Nu se mai putea! Stinse cu un gest obosit țigara subțire în scrumiera de argint. O strivi cu un gest îndelung, în timp ce fixa cu privirea un punct aflat dincolo de zidurile salonului cu miros de lemn și de whisky stătut. Se ridică, își îndreptă spatele, trase în jos de colțurile vestei, își așeză pe creștet încet și apăsat pălăria cu boruri largi.
Drumul până la ușile batante fu măsurat de tic-tac-ul zăngănitor al pintenilor și de ochii împietriți ai tovarășilor lăsați la masa de poker. Dădu în lături ușile batante și păși afară, în galbenul ORBITOR al amiezii. Mâna dreaptă pipăi mânerul Colt-ului și împinse ușor tocul armei, mai către exteriorul coapsei, la îndemână.
În mijlocul drumului, ei, nelegiuiții. Cei care tulburaseră destul liniștea micului orășel texan.
„Trebuie să mă implic”, își spuse în timp ce cobora câteva trepte de lemn ce-l despărțeau de colbul drumului și, foarte posibil, de viață. Nu se mai poate cu ăștia. „În fond, un bărbat trebuie să facă ceea ce are de făcut. În fond, e o zi potrivită pentru a muri”, își spuse chiar în clipa în care talpa cizmei bufni înfundat în clinchet de pinteni, pe pământul alb prăfos. Nu se mai putea întoarce și nici n-ar fi făcut-o.
„Dar stai, am uitat s-o întreb pe nevastă-mea”. Prea târziu! Răpăitul gloanțelor plecate din butoiașele pistoalelor se porni. Doar Dumnezeu mai știa ce va urma, cum se va sfârși. Cu acest gând neînfricatul pistolar se trezi scăldat în sudorile înfruntării pe viață și pe moarte.
„Bine, dar am auzit rafalele pistoalelor”. Ah, nu, era doar pârâitul roții în care hamsterul Gigel își făcea alergarea de dimineață.”