Toamna trecută, Zadie Smith a primit prestigiosul premiu „Welt Literatur” pe anul 2016, ocazie cu care a ținut la Berlin o emoționantă cuvîntare.
Mult apreciata autoare a vorbit despre trecerea de la optimism la disperare, despre sentimentul că tot ceea ce era firesc pînă de curînd se prăbușește sub presiunea unor noi și teribile reinterpretări, plecînd de la temele prozei ei, cunoscute și cititorilor români urmare a traducerilor publicate la Polirom. Asemenea cuvîntări sînt gustate, firește, mai ales de cititorii ei - cei care își cunosc temele, preocupările și stilul. Zadie Smith, care s-a lansat în 2000 cu ”Dinți albi”, povestește cu imens talent cum e lumea multiculturală în care ea însăși și-a trăit copilăria și tinerețea. Ei bine, acum, ea este nevoită să vadă cum acea lume, cu echilibrele ei fragile și întîmplătoare, se surpă. Pentru a înțelege ultimele fraze ale alocuțiunii lui Zadie Smith nu este, totuși, nevoie, să fii familiarizat cu proza ei, așa că le reproduc aici ca pe un punct de vedere al unui intelectual al timpului nostru: „Susțin că oamenii care cred în schimbarea fundamentală și ireversibilă a naturii umane sînt, ei înșiși, anistorici („ahistorical„) și naivi. Dacă romancierii știu ceva cu adevărat, este că indivizii sînt plurali în interiorul lor: ei au în sinele lor întreaga gamă a comportamentelor posibile. Ei sînt ca o partitură muzicală complexă din care anumite melodii pot fi desprinse și altele ignorate sau reprimate, ceea ce depinde, cel puțin în parte, de dirijor. În acest moment, în toată lumea, și cel mai recent în America, dirijorii care stau în fața orchestrei umane au în mintea lor doar melodiile cele mai rele și mai banale. Aici, în Germania, vă amintiți acele cîntece marțiale - nu este o amintire atît de îndepărtată. Dar nu există loc pe lume unde aceste melodii să nu fi fost cîntate într-un moment sau altul. Acei dintre noi care își amintesc, de asemenea, melodii mai frumoase, încearcă acum să le cînte și încurajează și pe alții să cînte împreună cu ei” .
Meloman fiind, mă simt sedus de ideea unei lumi în care ființele omenești sînt naturalmente înzestrate să emită muzică, dar cum anume este această muzică, depinde de dirijor. Compozitorul a scris-o în noi, iar dirijorii scot de acolo ce cred ei.
Problema ar fi, prin urmare, cum ajungem sub anumite baghete și nu sub altele. Unele, democratic, le alegem. Altele, se impun cine știe cum - urcă pe podium și, aproape fără să știm de ce ele și nu altele, încep să ne dirijeze, iar noi cîntăm după cum dirijează ei, pentru că asta sîntem programați să facem. Ideal ar fi să fim cu totul stăpîni pe noi înșine, să scoatem din noi exact acea muzică pe care vrem să o cîntăm, să fim proprii noștri dirijori. Dar ceea ce am scoate, în deplină autonomie, ar putea fi atît de diferit în raport cu lumea, încît ne-am trezi într-o inacceptabilă cacofonie. Tot Zadie Smith, într-una din cărțile ei, spune de ce: orice eveniment are loc simultan în două locuri diferite, în interior și în exterior, iar povestea acestui eveniment este cu totul diferită după acest criteriu. Interiorul oricui este cu mult prea slab ca să ordoneze întregul exterior, dar și invazia exteriorului în interior - prin bagheta dirijorului - este cu totul insuportabilă… Optimismul ar putea fi energia pe care ți-o dă efortul de a umple exteriorul cu interiorul tău, iar depresia ar putea fi capitularea totală a interiorului în fața baghetei.
Recomandările noastre
