Domnule, dacă mă puneai de zece ori să ghicesc, nu reuşeam să spun că astea sunt opinci. Auziţi dumneavoastră, stimaţi cititori, opinci militare!

Mă adresez astfel muzeografului doctor Emil Boboescu. Pe acest om, tânăr, l-am întâlnit la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.

Povestea din spatele exponatelor

Am venit aici cu gândul de a scrie nu despre exponatele în sine. Am căutat mai ales povestea de viaţă din spatele lor. Ce pot să spun este că îi mulţumesc interlocutorului meu pentru că mi-a înţeles scopul.

Scurtă descriere

Aşadar văzusem o pereche de încălţări, de culoare maro, din piele, practic nu departe, ca imagine, de nişte pantofi. Îmbrăcând foarte bine laba piciorului. Din mijloc porneşte o limbă suficient de lungă, încât să fie legată, deasupra gleznei, cu o curea, încuiată cu o cataramă.

Vreau să vă spun că perechea asta arată atât de bine, e drept, şi lustruită, şi îngrijită, dar pe de altă parte şi după cum a fost concepută şi lucrată cu mai bine de un secol în urmă, încât sunt convins că cine ar ieşi azi pe stradă încălţat aşa nu s-ar face de râs.

Talpa cu crampoane

Remarcasem talpa groasă, în partea din faţă cu mai multe protuberanţe, asemănătoare crampoanelor. Tocul, uşor ridicat, este căptuşit pe margine cu un fel de potcoavă, din fier.

Cum, astea sunt opinci? Emil se uită la mine şi surâde, amuzat de totala mea surprindere. „Da, opinci militare”.

​Apropo de talpa cât se poate de zdravană, aceasta este chiar de bocanc, ţine sămi confirme specialistul.

Ce spun manualele de Istorie?

Nimic Iată deci încălţări din Primul Război Mondial. Cădem de acord, eu şi gazda mea, că un mit ar trebui în mod cert topit. Prea adesea s-a spus despre Armia Română de la ‘916 că era desculţă.

Păi, mitul ăsta, adaug eu, vine mai ales din necunoaştere. Nu-mi amintesc să fi văzut în manualele de Istorie o lecţie despre felul în care soldaţii nostri s-au încălţat de-a lungul timpului. Darămite despre cazonele opinci.

Muzeograful nu zice nimic. Oftează doar.

O decizie logică

Nişte ţărani, cum s-ar zice, care au lăsat sapa şi au luptat mai apoi la Mărăşeşti, şi în alte locuri, de-au uimit lumea cu tenacitatea şi cu vitejia lor. Înmiite de promisiunea Regelui pentru pământ, după terminarea conflagraţiei. Căci Armata noastră era formată, în proporţie covârşitoare, din palmele şi picioarele muncite între brazde. Mi se explică un aspect esenţial. Aşa cum l-au gândit maimarii de atunci ai Statului. Când ai atât de mulţi ostaşi veniţi de la plug, care au fost toată viaţa lor fie desculţi, fie în opinci, din acelea simple, făcute din te miri ce, ei bine, nu îi trimiţi pe aceşti oameni direct în bocanci. Pentru că mai mult ca sigur le vei distruge picioarele.

„Era un aspect logic pe care conducătorii Armatei îl înţeleg şi îl pun în practică”, aud de la ghidul meu prin tainele trecutului.

Reguli clare

​Şi atunci s-a găsit soluţia intermediară. De la opinca aceea rudimentară s-a trecut la o surată de-a ei mai elevată. Şi bineînţeles mult mai trainică. Dar la fel de uşoară. Cu o piele fină, bine prelucrată, de bovină, aud descrierea. Rod al atelierelor de încălţăminte din unităţile militare.

Fiecare entitate de acest fel avea un asemenea atelier, în care lucrau cizmari de meserie. Dar, atenţie, modelul e unul singur pentru întegul efectiv al Armatei.

Este un standard, aşa cum a fost el stabilit prin Regulamentul pentru portul uniformei militare din 1912.

Ce văd eu acum, la Muzeu, perechea aceasta, datează tocmai din anul la care m-am referit mai devreme.

Tradiţia opincilor

Mai sunt anunţat cu privire la un alt an, 1850. De atunci un astfel de accesoriu, dacă îl pot numi aşa, se află în portofoliul soldatului român. A fost folosit mai întâi de grăniceri. La rândul lor, dorobanţii care au luptat pe câmpul Plevnei, la 1877, purtau opinci. Cele militare, desigur.

Să înţelegem fotografiile

Emil Boboescu îmi spune că fotografiile din Primul Război Mondial în care apar soldaţi români sunt realizate cu preponderenţă în momentele lor de odihnă.

Atunci când se descălţau de bocanci şi stăteau în picioarele goale sau în opinci. De-aici s-a întipărit imaginea desculților de pe front.

Eu notez şi tot pun intrebari, să mă dumiresc. Deci când ai noştri plecau la atac aveau bocanci în picioare? „Sigur că da”.

Plus de asta, era un anume parcurs al proaspătului recrut. În prima fază, la instrucţie, i se permitea să stea în unitate cu nojiţele lui, cele cu care venise de acasă. Apoi trecea la varianta milităroasă, intermediară. Ca în final să se încalţe cu bocancii.

Că s-o mai fi plecat la luptă şi în opinci, cele făurite în unitate, fără cusur pe orice fel de teren, e foarte posibil.

În loc de concluzie

Da, bade Ioane sau nea Vasile, sau cum l-o fi chemat pe cel care a încălţat opincile astea, expuse azi la Muzeul Militar. A venit timpul să vi se facă dreptate. Să nu mai zică lumea că aţi fost nişte amărâţi care s-au nimerit din întâmplare la porţile istoriei.