Invitaţia suna misterios. „Vă aşteptăm la opt fără un sfert, la Teatrul Mignon! De acolo vom pleca spre spaţiul de joc 8pt”. Lucrurile însă erau total neclare. Ştiam doar că piesa se numea „Omul pubelă” - teatru descompus de Matei Vişniec în regia lui Alexandru Nagy.

Mă gândeam că este necesară negura din jurul premierei, dar simţeam nevoia mai multor detalii. Doar astfel poţi să nu faci gafe de genul „Am voie să fac fotografii în timpul spectacolului?”, aşa cum mi s-a întâmplat mie. Mi-am dat seama că este vorba despre un spaţiu de joc neconvenţional când am primit o vedere pe care erau inscripţionate numele actorilor şi al regizorului. Neconvenţional deja este un cuvânt depăşit, pentru că nu ştiam cât va dura, unde va avea loc, doar numele piesei: „Omul pubelă - teatrul descompus” de Matei Vişniec. Era 8 ianuarie, eram 16 spectatori, încolonaţi doi câte doi şi îndreptaţi către spaţiul de joc denumit 8PT, la etajul 8 al unui bloc din centrul Capitalei, pe un ger de crăpau pietrele şi o atmosferă ce amintea de Londra lui Sherlock Holmes.

Regizorul Alexandru Nagy ne-a întâmpinat pe toţi cu un aer misterios. Am urcat pe rând cu liftul noi, cei 8+8 spectatori. Numărul nu e întâmplător, deoarece proiectul 8PT îşi propune facă artă de performanţă în Bucureşti. Invitaţia regizorului este aceea de a descoperi spaţii noi, de la apartamente la case părăsite, hale, acoperişuri, lifturi alături de experienţa primară a teatrului neconvenţional: fără scenă, culise sau cortină, Actor şi Spectator în acelaşi metru pătrat, la o respiraţie distanţă. La ieşirea din lift aşteptăm cuminţi să ne strângem toţi, căci lifturile nu duc mai mult de patru persoane. În faţa noastră se zăreşte o uşă cu sigiliul poliţiei şi mi-a trecut prin minte că e posibil ca spaţiul neconvenţional să fie acolo, chiar mă gândeam ce inspirată idee, dar nu a fost să fie. Uşa din stânga s-a deschis şi pătrundem în apartamentul în care nu există nicio sursă de lumină în afara unei lumânări ce arde tremurând. Nici căldură nu există aici. Un ins ce poartă o perucă de culoare albastră, dar nu pot jura că e adevărata ei culoare, mi-a întins o mâna puternică şi m-a împins în fumul dinăuntru, spre ceea ce s-ar putea numi sufragerie. Siguranţa lui m-a speriat puţin şi fără să vreau m-am întrebat ce caut eu acolo. Dar există o regulă pe care trebuie să o respecţi, nescrisă e adevărat: să nu ştii ce ţi se întâmplă şi să te laşi purtat de personaje şi scenarii.

În fiecare cameră am descoperit o poveste, pe care o spune câte un actor într-un monolog mai tare sau mai încet, după indicaţia regizorală. La lumina lumânării, am zărit câteva inscripţii pe pereţi. Totul arată ca după sfârşitul lumii. Aveam sentimentul că sunt în Călăuza lui Tarkovski. „We are all mad here”, „Fuck the police”, „Don't let the drugs fuck your brain”, „Nu mânca biscuitele” am silabisit citind de pe pereţii apartamentului de la etajul 8, în timp ce eram purtată dintr-o cameră în alta, din baie în bucătărie şi chiar cămară. De la fereastra dormitorului am zărit Bucureştiul aşa cum nu l-am văzut niciodată. Mansarde triste, fără nicio lumină, dar şi apartamente în care se vedea mişcare şi se simţea viaţa pulsând. Era frig şi mă întrebam cum de actorii rezistă să-şi rostească monologurile.

Grupul meu de opt persoane trece dintr-o cameră în alta făcând schimb cu celălalt grup de opt. M-am lăsat amestecat în povestea pe care fiecare dintre actori a rostit-o şi mi-au trecut prin minte toate experienţele de care am avut parte la rândul meu. Ce e drept nu am reacţionat precum personajele din piesa lui Vişniec, dar teatrul este unul absurd, descompus. Am ameţit de la fumul ce persistă în camere, de la cuvintele repetate, de la necunoscutul care ne aştepta în următoarea cameră şi nu ştiam cum să reacţionez. Am privit cu atenţie fiecare spectator, dornică să aflu ce ascunde sub chipul aparent fără expresie, şi am descoperit oameni care chiar înţelegeau ce se întâmpla, fericiţi că fac parte dintr-un asemenea experiment teatral. Ştiam însă sigur că unii oameni trăiesc astfel. Cineva a început să bată în ţeavă ameninţător, cu siguranţă deranjat de monologul din baie în care actorul ţipă după ajutor cu o disperare pe care am reuşit să o cuprind cu mintea într-un târziu. Se auzea o muzică undeva, dar nu ştiam dacă e în apartament sau venea de undeva, din vecini. Simţeam că nu mai poţi respira, dar privind la partenerii de experienţă ad-hoc m-am liniştit. Am fost agresată auditiv, olfactiv, vizual. Am tras pe nări fumul de ţigară al unuia dintre personaje, care se împrietenise cu un gândac de bucătărie şi am fost la un pas de a-l ruga să-mi toarne şi mie din cafeaua sau ceaiul care fierbea pe aragaz. Nu vedea prea bine, fiind atât de întuneric. Am dat şi de orgoliul unui scamator care, orice ar fi făcut, niciunul dintre numere nu-i ieşea. Am dat şi de un personaj care m-a învăţat cum să cerşesc inteligent, cu privirea şi nu cu mâna întinsă. Am cunoscut un alergător de cursă lungă imobilizat în scaunul cu rotile, care fuma în faţa unei ferestre deschise larg gândind că nu se poate opri din alergat. Nu reuşeam însă să înţeleg cum el putea să reziste în timp ce mie îmi era foarte frig deşi aveam haina pe mine şi fularul la gât. Aproape de final am intrat şi eu, spectatorul, în piesă, de fapt am fost obligată să mă aşez pe un scaun şi supusă unui interogatoriu. Ca oricine care a cunoscut metodele din timpul comunismului ştiam că astfel aveau loc cele mai multe dintre întâlnirile cu Securitatea şi am simţit fiori pe şira spinării. Ideea mi s-a părut genială, pur şi simplu. Am fost obligată să rostesc cuvântul SFOARĂ de parcă viaţa mea ar fi depins de acest lucru. Incredibilă a fost solidaritatea spectatorilor, niciunul n-a rostit cuvântul până la final.

Despre „Omul-pubelă”, Matei Vişniec scria: „Textele reunite sub acest titlu sunt de fapt module teatrale destinate să intre într-o compoziție regizorală liberă. Nicio ordine nu este impusă de autor. Aceste texte sunt precum cioburile unei oglinzi sparte. Cândva, nu știm când, oglinda era întreagă şi reflecta perfect cerul, lumea și sufletul omenesc. lar apoi s-a produs, nu știm când, explozia oglinzii. Fragmentele pe care le deținem aici fac parte, fără îndoială, din materia originară, iar unitatea lor rezidă în chiar această apartenență la materia originară, dupa cum din această apartenență îşi trag parfumul comun şi identitatea încarnată mai ales de atmosferă. În rest, jocul consistă în a încerca recompunerea obiectului inițial. Fapt practic imposibil, pentru că nimeni n-a contemplat niciodată oglinda originară”. Aceasta este o explicaţie pe care Matei Vişniec o dă despre volumul său, mai mult decât necesară pentru cel care n-a văzut niciodată o piesă a sa.

După reprezentaţie am stat la un pahar de şampanie cu echipa care a pus la cale nebunia aceasta şi am aflat că apartamentul arată ca atunci când a fost achiziţionat. Nu s-a schimbat absolut nimic, spaţiul fiind folosit în funcţie de mobile existentă. Suita de monoloage, adaptate la spaţiul domestic al unui apartament, o selecţie din Omul pubelă - teatru descompus de Matei Vișniec i-a avut ca protagonişti pe Ştefan Pavel, Vlad Drăgulin, Alex Bogdan, Andrei Huţuleac.

În cadrul proiectului „8PT” se va juca în fiecare săptămână altceva; programul va fi afisat şi biletele vor putea fi achiziţionate online pe www.8pt.eu. Spectacolele se vor juca în fiecare joi, vineri şi sâmbătă începând cu ora 20.00.

Despre regizor

Alexandru Nagy înfiinţa primul teatru de amatori din România, intitulat Arca lui Noe, la 14 ani, iar la 17 ani se ocupa de organizarea primul festival de teatru cu decor virtual din România. A fost asistent de regie la spectacolele „Lautrec la bordel“ (Teatrul Metropolis), în regia lui Horaţiu Mălăele şi „Scrisoarea“ (Teatrul Naţional din Bucureşti), în regia lui Horaţiu Mălăele. Alexandru Nagy are deja un CV interesant şi e abia la început de drum. Este de părere că teatrul schimbă vieţi. Teatrul este terapeutic şi absolut esenţial ca parte integrată în educaţia din România. A avut şansa să se nască într-o familie de artişti, talentaţi în domeniile lor. „Dacă m-aş fi născut într-o altă familie, aş fi fost cu totul alt om. Toate lumea spune: «Ce talentat e!», dar, de fapt, în spatele acestui lucru există ceea ce copilul observă de mic, adică disciplină şi rigoare. La mine, pasiunea merge până la aranjarea unor scaune, mă gândesc să ofer confort, să fiu atent la detalii. Încă nu pot să ofer pe cât aş vrea eu. Pentru că eu am văzut lucrurile la o anumită rigoare şi pentru mine nu se poate decât la o anumită ţinută. Asta nu înseamnă că nu mi-am luat libertatea şi nu mi-am permis să fac lucruri contra ţinutei şi contra rigorii, în spectacolele mele. Sunt la început, nu mă grăbesc, am un drum lung de parcurs”.