"Evenimentul zilei" vă prezintă aspectul României Mari (1918-1940) în preajma Sfintelor Sărbători Pascale. Dacă presa reflectă fidel o societate, atunci între România interbelică şi România de astăzi sunt doar diferenţe de nuanţă. Ziarele dintre cele două Războaie Mondiale zugră veau o ţară aplecată mai degrabă spre superstiţii decât spre spiritualitate, împărţită între fanatici ultraortodocşi care vor vira, treptat şi decisiv, spre legionarismul fascistoid, cantonaţ i în tradiţii, şi „progresişti“, minoritari, prizând „moda“ ateismului occidental.

Caricaturi cu regii

Ca şi astăzi, România profundă, România rurală (şi cumva pură), rămânea ataşată valorilor clasice: Biserica şi Familia (parţial Monarhia). România urbană, mai ales Bucureştiul, găsea în Paşte un prilej de „ieşire la şosea“, „shopping“ primitiv şi frecventat spectacole de varietăţi.

EVZ a recompus din jurnalele epocii lumea aceea fascinantă şi complexă, de care suntem mai aproape decât credem: şi atunci politicienii erau de negăsit la treabă pe perioada vacanţelor, dar confiscau mediatic Sfintele Sărbători, semnau vremelnice armistiţii, jucând teatrul credinţ ei pioase.

Satira politică nu lipsea din gazete, caricaturiştii erau şi atunci talentaţi şi incisivi, de ironiile lor nu scăpau nici regii.

Nelipsitul sifilis

Mogulii de presă de atunci nu erau mai breji decât cei de acum: ziarele erau partizane şi făceau jocuri politice făţişe. Câinele de pază al unei democraţii fragile ataca şi în Duminica Învierii, fără milă, mai totdeauna asmuţit cu interes asupra Puterii sau Opozi- ţiei. în funcţie de mofturile directorilor de gazete, adesea stimulate pecuniar. Petrecerile nu conteneau în mahalale şi în urma Sărbătorilor rămâneau munţi de gunoaie, relicve ale unui culturi arhaice, de care România încă n-a scăpat.

Jurnalele îndemnau şi ele la reculegere şi meditaţie. Dar presa rămânea o afacere şi, mai mereu, după o primă pagină destinată exclusiv Paştilor, pe pagina a doua se putea citi despre cele mai noi şi mai eficiente tratamente ale sifilisului şi blenoragiei.

Sifilisul era o boală care făcea ravagii şi, judecând după numă rul reclamelor destinate combaterii sale, sursa unei afaceri mănoase.

Reportajele din halele Capitalei nu difereau fundamental de relată rile despre haosul contemporan din pieţe şi supermarketuri. Şi atunci, ca şi acum, câinii se puteau metamorfoza, peste noapte, în miei.

Învierea Domnului canaliza energii şi stimula împăcarea cu Dumnezeu şi cu lumea, dar nu reuşea să transforme grav şi definitiv ceea ce specialiştii în istoria mentalităţilor au numit „firea românilor“.

„PERICOL SOCIAL“

Oltenii, atacaţi în presa anului 1928

În viziunea unor publicaţii, printre care şi „Adeverul“, oltenii reprezentau în perioada interbelică o problemă socială pentru Bucureş ti. Ziarul „Adevărul“ sintetiza chiar în numărul de Paşte din 1928 un tablou sumbru.

„Trăind în promiscuitate, mizerie şi infecţie, exploataţi şi demoralizaţ i, cu sufletul şi mintea falşificate, oltenii sunt un pericol social. Ce trebuie făcut ca să fie cu adevărat elemente utile?“, scria dr. George D. Ionăşescu, pe vremea când limbajul corect politic încă nu exista şi adevărurile puteau fi rostite fără perdea.

Ziar prin excelenţă „de stânga“, preocupat de problemele celor mulţi şi nevoiaşi, „Adeverul“ radiografia la sânge viaţa oltenilor care colonizau Bucureştiul. Oltenii erau la tot pasul în pieţele Capitalei, inteligenţi, dar şireţi: „(...) cântarul olteanului nu e infailibil: măcar cu cincizeci de grame în minus el tot greşeşte!“. Bucureş- tiul era un „El Dorado“ în epocă.

Îşi „comunicau“ jegul

Oltenii sufereau „trei ademeniri“: „Olteanul e un ţăran pe care îl împing spre Bucureşti trei soiuri de ademeniri: halucinaţia strălucirii oraşului-Capitală; visul unui câştig bănesc însemnat; îndemnurile insinuante ale unui exploatator în care el se încrede orbeşte“. Prima, „halucinaţia“, e descrisă poetic: „Olteanul vede ca printr’un văl trandafiriu un oraş colosal, cu clădiri impozante, cu lumini sclipitoare, cu oameni eleganţi şi scump îmbrăcaţi“.

Cum trăiau oltenii veniţi după câinii cu covrigi în coadă: „La gazde, oltenii trăiesc într’o promiscuitate tragică. Dorm câte zece, douăzeci şi mai mulţi într’o singură odaie, care deabia ar putea cuprinde doi-trei inşi, îngrămădiţi unul în altul, comunicându-şi respiraţ ia, sudoarea, jegul, bolile de piele şi toate infecţiile ce mişună prin corpul lor pe dinafară şi pe dinăuntru“. Probleme erau şi la întoarcerea în satele de baştină: „Olteanul, când vine în Bucureşti, e o floare deschisă, când pleacă, e o floare ofilită. Dar el se întoarce, totuşi, mândru în satul lui. (...) Vine cu apucături ciudate, cu un grai schimbat, falsificat în judecată şi în simţirea lui, schimbare ce se tălmăceşte prin: «ăsta s’a boerit!»“.

Fudulia „boerilor“

„Această stare de lucruri trebuie schimbată“, avertiza „Adeverul“, care propunea o serie de măsuri pentru a-i face utili pe olteni. În fruntea listei: „Vătaful să nu poată aduce nici un oltean în Capitală fără de autorizaţie din partea poliţiei“.

CUMPĂRĂTURI

Ouăle de „şocolată“, un capriciu

Cum arăta „isteria“ cumpărăturilor de Paşte în perioada interbelică?

Iată fragmente dintr-un reportaj intitulat „Capitala în preajma Sărbătorilor Paştelui“, apărut la sfârşitul anilor ’20. Se reclamau şi atunci „scumpeţea“ alimentelor, sărăcia şi totuşi se păstra o lege nescrisă, veche de când lumea: „Românul, oricât de nevoiaş, nu există să nu pună ceva pe masă de Sfintele Sărbători“. În „hala de carne“ situaţia se prezenta aşa: „Carnea era în abundenţă la toate gheretele din hală. Din cauza preţurilor ridicate, cetăţenii (...) cumpără numai cantităţi strict necesare, ca să satisfacă tradiţia Sfintelor Sărbători“. În „hala de peşte“, altă „mâncare“: „În hala de peşte, impresia este detestabilă. Ici, colo, numai la câte o tejghea se zăresc mici cantităţi de peşte, de la Societatea «Frigul», peşte congelat care îţi face o impresie urâtă la prima vedere. Cantităţile de peşte procurat pe altă cale sunt aproape intrate în putrefacţie“.

Concluzia: „Cetăţenii Capitalei n’au fost feriţi de lăcomia câştigului din cauză că nu s’a luat nicio măsură de îngrădirea speculei, vânzând toţi comercianţii, după pofta câştigului dorit de ei. (...) Pe la vitrinele cofetarilor din oraş se văd din abundenţă ouă de şocolată, ale căror preţuri fantastice împiedică pe trecător să poată cumpăra vreunul“.

VIAŢA DUPĂ ÎNVIERE

Trafic nebun, femei snoabe şi petreceri de mahala

La începutul anilor ’20, după Sfintele Sărbători, viaţa în Bucureşti revenea rapid la „normal“. Cum arăta normalul consemnează „Adeverul“: „Pe străzile centrale, mişcarea devine din ce în ce mai mare. (...) Pentru provincialul amărât şi ruinat, din cauza războiului, viaţa nebună şi frivolă a Capitalei este un infern fără sfârşit. În vitrinele magazinelor de modă, articolele cele mai mărunte sunt etichetate cu preţuri de sute de lei, şi cu toate acestea frivola bucureşteancă intră şi ese fericită c’a mai putut găsi o nouă podoabă atrăgătoare şi... scumpă. Nebunia din centrul Capitalei este o boală a timpului şi mai ales a îmbogăţiţilor de război, care nu mai ştiu cum să-şi cheltuie câştigurile realizate cu uşurinţă“.

Aşadar, aceeaşi idee a unei epoci excepţionale, ieşită din curgerea firească a istoriei, întâlnită şi astăzi. Periferia propunea un peisaj deloc diferit de cel din 2008. Au trecut opt decenii, dar...: „În piaţa de legume şi pe preţ de speculă vei putea găsi toate trufandalele şi toate poamele. Negustorii n’au nici un scrupul şi totdeauna gata a cere şapte pre- ţuri“. Mai mult: „Viaţa la mahala e în schimb tristă şi monotonă. Copiii sburdă în haine sumare, murdare şi rupte (...). Şi cu toate acestea, Capitala petrece până noaptea târziu şi, de multe ori, chiar până în zorii zilei“.

TRAGEDIE

Sacrificiul de la Costeşti

Catastrofa nu e străină de spaţiul românesc interbelic. Pe 24 aprilie 1930, cu doar câteva zile înaintea Sfintelor Paşti, s-a produs o tragedie. Departe de tumultul Capitalei, o comună aproape necunoscută îşi consuma drama. Biserica din Costeşti (judeţul Argeş) a ars din temelii şi a cerut tribut viaţa a peste o sută de oameni. Relatările presei erau senzaţionaliste şi prozaice, semn că apetitul pentru dramă al românilor are rădăcini vechi:

„Fumul şi flacăra au năvălit peste spaimă şi au înnebunit femeile, au sugrumat copiii. Dantesca sfâşiere a trupurilor sgâlţâite de groază şi mânate de moarte s-a repezit spre uşa prea strâmtă pentru isbăvirea tuturor“. Imaginea este apocaliptică: „Morţi unul peste altul, arşi, sfâşiaţi, tăiaţi, muşcaţi între ei şi cu trupul sfârâind, cei o sută de morţi pentru credinţă sunt o jertfă peste puterile omeneşti“. Bilanţul înregistra doar trei supravieţ uitori. „Uşa se închidea pe dinăuntru şi a fost barată de corpurile locuitorilor care au năvălit spre ieşire, blocând-o“.

SUPEROFERTĂ

Paştele la cinema: filme de lux

De Paşte, românii nu luau doar calea bisericilor. „Mondenii“, mai ales cei din Capitală, asaltau teatrele şi cinematografele. Instituţiile de cultură erau obligate să ţină pasul cu cererea. Cutuma era ca în Duminica Învierii să fie programat cel mai bun „show“ al momentului.

În 1941, în plin război, „Arpa“ îşi momea spectatorii cu ultima megaproducţ ie „Tarzan“, iar la „Aro“ rula „cel mai mare film al anului“ - „Evreul Suss“, de fapt o peliculă de propagandă pronazistă.

17 ani mai devreme, la Teatrul Naţional, la matineu, se juca - în Duminica Paştelui - „Urechea mahalalei şi Anuţa“. Tot în 1924, la Operă, de Paşte spectatorii se puteau delecta cu „Paiaţe şi Zâna pă- puşilor“, iar la Teatrul Regina Maria (matinee şi seara) - cu „Dodo şi Lulu“. La Teatrul Central, la matineu: „Cârciuma pustie“.

PLECAŢI LA MOŞIE

Pasiunea politicienilor: vacanţa

Un alt lucru care nu s-a schimbat în politichia dâmboviţ eană: cea mai mare pasiune a „oamenilor politici“ a fost, este şi va fi vacanţa. O însemnare interbelică prepascală dintr-un ziar de opoziţie: „În România singurul lucru care se respectă este vacanţa. Şi acum, în toată frământarea din ţară - toţi miniştrii au plecat în concediu peste graniţă sau în ţară - y compris primul ministru. Toţi puseseră suplinitor pe d. C. Argetoianu. Dar... trădare! O informaţie ne spune că şi d. Argetoianu pleacă la moşie. Deci de Sărbători ţara rămâne fără guvern. Şi dacă de Paşti lucrurile se vor petrece în linişte, dacă lumea va bea şi va mânca cu voe bună - înseamnă că ne putem foarte bine dispensa, pentru totdeauna, de guverne care numai încurcă treburile...“.

INEDIT

Atentatul din Vinerea Mare

Aprilie 1934. Regele Carol al II-lea, după aventurile care i-au şubrezit imaginea publică, tindea să ducă o politică de mână forte, cu porniri dictatoriale. În acest context a avut loc un atentat împotriva sa pus la cale de locotenent-colonelul Precup Victor, „din Ministerul Apărării Naţionale, Inspectoratul Infanteriei, în etate de 45 ani“.

Ziarele scriau că lovitura de stat ar fi trebuit dată încă din 1933 şi că s-a copiat tactica bolşevicului Troţki: „Complotul a fost pus la cale de lt.-col. Precup Victor, care printr’o asociaţiune restrânsă de ofiţeri, trupă şi civili - timp de doi ani se tot pregăteşte şi aşteaptă numai momentul prielnic pentru a da lovitura de Stat, pe care o proectase“.

La complot au participat mai mulţi ofiţeri ai armatei, ghidaţi de Precup, care „a crezut că nu mai au ce căuta guvernele de partid şi ca atare voia o conducere în afară de partide, cu alte persoane şi cu sistem dictatorial şi că în această direcţiune aştepta momentul cel mai prielnic, moment care după părerea sa era cu ocazia unei crize de guvern“, după cum scria „Adeverul“.

Carol al II-lea urma să fie atacat cu grenade

Precup era un militar de carieră, fost susţinător al revenirii lui Carol în ţară, dezamăgit că regele nu şi-a ţinut promisiunea de a se despărţi de Elena Lupescu.

În Vinerea Mare a orchestrat ambuscada. Urma să se „tragă“ asupra regelui pe traseul străbă- tut de acesta. Scria „Adeverul“: „La trecerea cortegiului regal prin dreptul hotelului Boulevard, dela ferestrele acestui hotel - unde s’a angajat în prealabil camere - şi unde au fost plasate rudele sale apropiate (Horia şi Niculae Precup) urma să se arunce cu grenade pentru suprimarea M.S. Regelui“.

„Serviciul Special“ ştia însă de planurile lui Precup, dar, pentru a apărea ca un salvator al regelui, şeful serviciului, Mihail Moruzov, n-a intervenit decât în ultima clipă. Efectul dramatic era garantat. Precup a fost degradat şi condamnat la zece ani de temniţă. Moruzov a devenit omul de încredere al lui Carol al II-lea.