Grațierea este un cuvânt care nu înseamnă numai reducerea sau iertarea de pedeapsă pentru un condamnat. Înseamnă și bunăvoință, gingășie, acordarea încrederii. Un gest de bunăvoință față de cineva care trece prin momente grele în viață. Sensuri care s-au pierdut demult în dezbaterea românească

Este adevărat că și președintele Klaus Iohannis a lansat, în mod eronat, ideea că vom avea parte de o amnistie și o grațiere, dar a intuit în mod corect existența unui val popular care îl poate duce spre al doilea mandat ca președinte. Bâlbăileile lui Liviu Dragnea, care tot încerca să ne spună că el habar n-avea despre o asemenea inițiativă guvernamentală au adâncit impresia oamenilor că se pune la cale o mașinațiune menită să salveze tururile unor politicieni. Dezbaterea-circ de la Justiție reprezintă finalul unui proces care va trimite aceste acte normative în Parlament, iar de acolo vom vedea ce se va mai întâmpla cu ele. În mod cert, grațierea reprezintă doar o parte a rezolvării unei probleme grave.

Așa cum am încercat să explic de prima dată, mitingul de acum două săptămâni a fost rezultatul revoltei oamenilor împotriva politicienilor, un rezultat al frustrării față de rezultatul alegerilor parlamentare. A fost un miting anti-PSD organizat nu de Opoziția Politică, ci de Stradă, un vid de reacție fiind umplut de zecile de mii de oameni. Votanți tradiționali de Dreapta, ai președintelui Klaus Iohannis, furioși pe victoria zdrobitoare a PSD și pe greșelile cuplului Iohannis- Gorghiu, oamenii au ieșit în stradă protestând față de o manevră a guvernului. Așa se explică și locațiile-cheie ale revoltei: București, Sibiu, Timișoara, plus orașele din străinătate. Nu s-a manifestat la Călărași, Giurgiu, Satu- Mare, Suceava, Constanța, sau Bacău, pentru că acolo s-au câștigat alegerile.

Dar să revenim la OUG privind grațierea. Am avut șansa să cunosc un tânăr universitar pasionat de această problemă. Care a scris cărți în Anglia și Statele Unite și articole în România (unele din ele ciuntite după interesul politic al celor care le publicau). Dr. Ioan Durnescu, profesor universitar la Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. În ultimii 12 ani a stat mai mult în penitenciarele românești decât acasă, a vorbit cu deținuți și gardieni, a înțeles care sunt problemele sistemului. Cum a rezolva Finlanda, Italia, Olanda problema supra-aglomerării penitenciarelor, cum majoritatea statelor europene au învățat să pedepsească inteligent, numai România rămânând la varianta medievală a încarcerării pe termen cât mai lung, cu beneficii cât mai mici.

FOTO: Profesorul Ioan Durnescu 

Am stat de vorbă ore în șir, încercând să înțeleg despre ce este vorba în cazul grațierii. M-am convins că abordarea europeană are la baza un calcul pragmatic. Știți cât costă Statul român întreținerea unui deținut? 2.900 de lei! Estimare la nivelul anului 2012, căci de atunci nu a mai îndrăznit nimeni să facă un asemenea calcul. Bani cu care asigură condiții de mizerie, nu de hotel de patru stele, așa cum s-ar părea dacă ne-am pot spune că fiecare membru al familiei vine acasă cu 2.900 de lei în mână? Nu cred că sunt prea mulți.

Experimentul american

Factorul economic este o problemă în cazul pedepselor aplicate deținuților? Da, dovadă că în SUA a început un experiment de descarcerare accelerată, după experiența trăită de California care în 2000 era să dea faliment la nivel de stat din cauza acestor costuri. La noi suntem în situația în care ne pregătim să plătim amenzi de zeci de milioane de euro cu bucurie, doar-doar să nu profite vreun politician. Este un efect pervers al votului de la parlamentare: nu i-am bătut la scor, atunci să-i batem la grațiere.

„Adevărata închisoare începe afară”

Dar o propoziție a lui Ioan m-a făcut să devin mult mai atent: “Adevărata închisoare începe afară”. Ionuț Durnescu știa de la deținuți ce înseamnă să ieși din celula mică, înghesuită, cu miros de rahat și ciorapi nespălați, străjuită de sârmă ghimpată și să te duci într-o celulă mult mai mare, în care nu mai ai familie, prieteni, nimeni nu vrea să stea de vorbă cu tine, darmite să te angajeze, în care vezi cerul de dimineață până seara, dar nu ai ce mânca. Aici este adevărata problemă a sistemului. Cum transformăm niște oameni în neoameni!

L-am rugat să ne scrie un material. Sintetic, ca să poată fi citit de toți.

Analiza şi soluţiile profesorului Ioan Durnescu, care ar putea servi politicienilor. De la supra-popularea penitenciarelor, la o politică penală inteligenţă

Supra-aglomerarea penitenciarelor apare când se depășește standardul stabilit de Comitetul pentru Prevenirea Torturii, 6 metri pătrați per deținut pentru celulele pentru o singură persoană și 4 metri pătrați per deținut pentru celulele cu mai mulți deținuți, la care se adaugă spațiul pentru toaletă

De ce este supra-aglomerarea o problemă?

Supra-aglomerarea peniteciarelor este considerată o problemă din mai multe perspective. De regulă, se consideră că penitenciarele aglomerate:

1. nu pot oferi condiţii de cazare decente, în conformitate cu demnitatea umană;

2. nu pot asigura în condiţii optime siguranţă deţinuţilor;

3. nu pot oferi servicii de reabilitare comportamentală de calitate;

4. nu pot oferi activităţi suficiente în aer liber pentru deţinuţi;

5. nu pot oferi condiţii medicale sigure de detenţie;

6. nu pot implementa programe eficiente de prevenirea auto-flagelărilor şi sinuciderilor;

7. nu pot oferi condiţii decente de lucru pentru personalul penitenciar ;

8. uzură rapidă a echipamentelor datorită utilizării excesive etc.

Pe lângă spaţiul minim de cazare, mai există standarde şi pentru numărul de ore petrecute în afara celulei, accesul la lumina naturală etc.

Care sunt cauzele supra-aglomerării penitenciarelor în România?

Sistemul penitenciar a fost întotdeauna sub-finanţat şi neînţeles/nesusţinut de către decidenţi.

Sistemul penitenciar din România are numeroase probleme şi deficienţe. Problema supra-aglomerării este doar cea mai vizibilă acum.

Ultimul raport al CPT vorbește despre precaritatea servicilor de sănătate, numărul prea mic de psihologi, educatori și asistenți sociali etc. Avem probleme serioase şi în ceea ce priveşte practica disciplinară, fumatul în celule, dreptul la corespondenţă etc.

Revenind, însă, la problema supra-aglomerării, am putea structura cauzele acesteia pe trei categorii: intrările în sistem, durata pedepselor şi ieşirile din sistem.

Cauze ce ţin de intrările în sistem

În supravegherea serviciilor de probaţiune nu ajung numai cei care, în absenţa unui astfel de serviciu, ar ajunge în închisoare, dar şi mulţi dintre cei care ar fi primit, poate, o amendă sau o suspendare condiţionată pe vechiul Cod penal. În acest mod, sancţiunile comunitare nu fac decât să atragă în sistemul de justiţie penală populaţii noi.

Altfel spus, sancţiunile comunitare în România nu sunt decât în mică măsură alternative la închisoarea pe termen scurt (cum ar trebui !), ci sunt alternative la sancţiuni mai blânde. Această ar fi prima cauză a supra-aglomerării: ajung în penitenciar prea multe persoane.

În 2016 am avut o rată custodială de 140 deţinuţi la 100.000 locuitori, ceea ce ne situează cu mult peste media europeană (cca. 120 deţinuţi la 100.000 locuitori). Încă un motiv în plus să observăm că trimitem prea mulţi oameni în spatele gratiilor şi nu folosim inteligent alternativele la detenţie. Rată custodială nu are nicio legătură cu rata infracţională.

Durata pedepselor

Deşi noul Cod penal a coborât parţial limitele pedepselor la unele infracţiuni faţă de vechiul Cod penal, durata pedepselor este în continuare foarte mare în raport cu media europeană. Durata medie a pedespei cu închisoarea în Europa în 2014 (cea mai recentă cifră) a fost de 9 luni. După unele estimări (deoarece nu avem cifre oficiale în acest sens), durata medie a pedepsei cu închisoarea în România este de peste 7 ani. Concluzia este una singură: pedepsele în România sunt în continuare prea lungi.

Cauzele pentru această durata excesivă a pedepselor cu închisoarea pot fi:

1. limitele speciale ale pedepselor sunt în continuare prea sus în raport cu alte state europene,

2. modul nou de sancţionare a concursului de infracţiuni şi al recidivei,

3. incriminarea şi sancţionarea excesivă a unor fapte, precum cele ce ţin de regimul rutier sau furturile mărunte.

4. o eventuală cultură judiciară punitivă.

Ieşirile din sistem

Cei mai mulţi deţinuţi în România se liberează condiţionat (cca. 60-70%) după ce îndeplinesc o serie de criterii de comportament şi de fracţie. Potrivit noului Cod penal, persoanele care au un rest de pedeapsă mai mare de 2 ani, vor intra automat în supravegherea serviciilor de probaţiune şi vor trebui să respecte anumite măsuri de supraveghere şi obligaţii.

Este de aşteptat că această aplicare automată a elementului de supraveghere la liberarea condiţionată să conducă la o serie de reîntoarceri în penitenciar a unor deţinuţi nu ca urmare a recidivei, dar ca urmare a încălcării măsurilor sau obligaţiilor de supraveghere. Această poate fi o altă sursă de (re)intrare în sistem care ar putea contribui la supraaglomerare pe termen mediu şi lung.

Ce soluţii avem pentru România?

Graţierea unor pedepse, împreună cu alte modificări de Cod penal şi de practică judiciară ar putea să conducă la o ameliorare a problemei supra-aglomerării într-un orizont de timp rezonabil. Mai mult decât atât, se impune organizarea unui sistem de monitorizare a populaţiei carcerale.

Exemplul Finlandei

Nu aş vrea să închei această analiză înainte de a oferi Finlanda ca exemplu de soluţionare a problemei supra-aglomerării. Până în anii 70, Finlanda a avut una dintre cele mai mari rate ale încarcerării dintre ţările nordice. După cel de-al Doilea Război Mondial, Finlanda ajunsese la o rată a încarcerării de 250 deţinuţi la 100.000 locuitori. Actualmente, Finlanda are o rată de 60-65 deţinuţi la 100.000 de locuitori şi asta datorită faptului că elitele finlandeze au reuşit să convingă decidenţii că cea mai bună politică penală este o bună politică socială, în care prevenţia şi intervenţia în cazul infractorilor se realiza prin mijloace precum: programe de reabilitare în comunitate, sprijin în găsirea unui loc de muncă după liberare, oferirea unui suport financiar minim după liberare etc. Aşa numită „coercive care” (ro. îngrijire coercitivă) şi rolul justiţiei penale în prevenirea infracţionalităţii au fost înlocuite cu demersuri de incluziune sociale, ceea ce a dus la recunoaşterea Finlandei ca model în soluţionarea abuzului de închisoare în lume. Este poate un moment optim pentru un guvern social-democrat-liberal să privească pedepsele printr-un cadru social mai larg.

Ce alte măsuri ar trebui întreprinse?

Pentru început, cred că ar trebui să ne clarificăm noi în ce fel vrem să pedepsim. Dacă vrem o politică penală represivă, bazată pe pedeapsa cu închisoarea, atunci va trebui să fim pregătiţi să suportăm şi costurile.

Dacă, însă, optăm pentru o politică penală nuanţată, pragmatică şi modernă, va trebui să avem în vedere o serie de modificări la Codul penal, în ceea ce priveşte sancţionarea concursului de infracţiuni şi recidivă. Mai mult, anumite fapte pot fi sancţionate astfel încât amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea pedepsei sub supraveghere să poate fi aplicate mai extins în anumite condiţii. Limitele speciale ale pedepselor în cazul unor infracţiuni pot fi în continuare diminuate prin raportare la practică europeană.

Instituţia liberării condiţionate ar putea fi reorganizată astfel încât să se poate aplică diferenţiat pentru anumite categorii de persoane. De asemenea, s-ar putea introduce o nouă formă de liberare anticipată cu monitorizare electronică.

Monitorizarea electronică cu detenţia la domiciliu ar putea fi o modalitate eficientă de executare a pedepsei cu închisoarea de până la 24 luni. Muncă în folosul comunităţii – o sancţiune ce are un suport popular enorm în toate ţările europene – ar putea reveni că pedeapsa principala sau că modalitate de executare a pedespei cu închisoarea de până la 3 sau 4 ani.

Am văzut în media că se discuta tot mai mult despre înfiinţarea a două noi penitenciare. Foarte bine, însă aş sugera că, odată deschise cele două penitenciare, alte două penitenciare vechi cu aceeaşi capacitate să fie închise.

Cele două penitenciare noi nu trebuie să reprezinte capacităţi suplimentare de cazare, ci un mod decent de executare a pedepselor privative de libertate.