În 2006, într-o zi fierbinte de august, eu şi Domniţa, aflaţi la mare, ne-am întâlnit întâmplător cu Teodor Meleşcanu, care ne-a invitat la o întâlnire a sa cu liberalii marcanţi din judeţul Constanţa.

Ca şi alţi oameni politici, Teodor Meleşcanu voia – cred – să aibă în anturajul său actori, cântăreţi sau chiar scriitori. Eu şi Domniţa ne-am dus la masa sărbătorească împreună cu bunul nostru prieten Alexandru Condeescu (critic și istoric literar, pe atunci director al Muzeului Național al Literaturii Române), despre care nimeni nu bănuia că exact peste un an avea să moară, desfigurat cumplit de cancer. În ziua aceea era vesel şi exuberant, păstrând totuşi, ca întotdeauna, o desăvârşită eleganţă în manifestări.

Teodor Meleşcanu (care stătea în capul mesei) m-a invitat lângă el, iar Domniţa şi Dan (aşa îi spuneam lui Alexandru Condeescu, folosind al doilea prenume al lui) au luat loc şi ei prin preajmă. Teodor Meleşcanu vorbea – cu competenţă, dar şi cu precauţie – despre politica externă a României, iar liberalii din partea locului îl ascultau cu sfinţenie. M-am uitat mai atent la ei şi am observat cu câtă grijă se ferchezuiseră pentru întâlnirea cu importantul oaspete. Veniseră cu soţiile, care, la rândul lor, erau îmbrăcate în rochii de gală şi aveau coafuri pretenţioase, deşi banchetul se desfăşura în aer liber, pe o terasă cu multă verdeaţă. Din când în când, câte un liberal spunea ceva bine gândit, ca să atragă atenţia şefului. Acesta asculta cu luare aminte sau, în orice caz, dădea impresia că ascultă, potrivit uzanţelor învăţate în lunga lui carieră de diplomat.

În acea atmosferă de evlavie politică, eu, Domniţa şi Dan ne-am angajat într- o activitate secretă, cu totul străină de solemnitatea momentului. Ne-am apucat să capturăm sticlele de suc goale de pe masă şi să le ascundem în: poşeta încăpătoare a Domniţei, buzunarele de la pantalonii mei, o pungă de plastic cu inscripţia Whinston aflată asupra lui Dan. Ne prefăceam că urmărim, nemişcaţi ca nişte statui, discuţia politică, dar mâinile noastre acţionau necontenit. Dan, de exemplu, cu aerul că vrea să îi toarne suc Domniţei în pahar, lua o sticlă în care mai era puţin lichid, o golea complet, îi înşuruba capacul şi apoi se juca neglijent cu ea, până când o pasa Domniţei, care o strecura în poşetă. Eu, la rândul meu, luam o sticlă deja goală, de lângă mine, o aşezam jos, lângă piciorul mesei, dând de înţeles că nu am loc pe masă să-mi aşez coatele, iar Dan, uitându-se fix în ochii vorbitorului din acel moment, o găsea pe pipăite şi o băga în sacoşa de plastic.

Nu era la mijloc nimic necinstit, sucul se vinde oricum cu sticlă cu tot. Întrebarea este de ce ne agitam atât. Pentru că Domniţa avea nevoie de sticle cu capac, în care să pună sucul de roşii pentru iarnă, iar şi eu şi Dan, parodiind stilul cavaleresc, o slujeam cu credinţă.

Nimeni, absolut nimeni nu a înţeles ce se petrecea sub ochii tuturor. Dar a intervenit altceva, neprevăzut, care ne-a pus într-o mare încurcătură. Dan, Domniţa şi cu mine am început de la un moment dat să râdem nebuneşte, pe înfundate, ca studenţii la cursul unui profesor sever. Nu ne puteam abţine. Roşii la faţă, ne zguduiam de râs şi ne dădeau şi lacrimile, tocmai pentru că situaţia ne interzicea s-o facem. Contrastul dintre modul caraghios- iscusit în care şmangleam sticlele şi gravitatea celor care discutau politică ni se părea de un comic irezistibil. Liberalii se uitau intrigaţi la noi. Cucoanele cu coafuri monumentale ne fulgerau cu privirile. Nimeni nu înţelegea de ce ne amuzăm atât. Şi nici de ce ne îngăduiam să ne amuzăm. Dar tocmai de aceea râdeam şi mai nestăpânit.

Aşa îl voi ţine minte, cât voi mai avea de trăit, pe Alexandru Condeescu. Râzând, abandonându-se râsului, trăinduşi un rest de tinereţe sub cerul de vară.

***

Alexandru Condeescu (15 februarie 1950 – 15 august 2007) a fost un apropiat al lui Nichita Stănescu. Marele poet a participat la căsătoria lui și, cu acest prilej, și-a făcut o fotografie cu costum și cravată – singura în care apare astfel. Cea mai bună ediție a operei lui Nichita Stănescu o datorăm lui Alexandru Condeescu, care prin studiul introductiv și îngrijirea textelor a făcut dovada unui înalt profesionalism de filolog. De la Alexandru Condeescu ne-a mai rămas ceva, un dar de preț pentru cultura românească: fiica sa, Ada Condeescu (născută la 2 iulie 1988), cunoscuta actriță, pe care am văzut-o − și aplaudat-o – în mai multe filme, în roluri jucate strălucit.

Când am norocul să o întâlnesc pe Ada, peste imaginea ei de artistă supertalentată, apreciată de toată lumea, se suprapune aceea a fetiței de altădată. Parcă o văd la Vila Scriitorilor de la Neptun, stând, demnă și cuviincioasă, la o masă de pe terasă, alături de tatăl ei. Eu și Domnița ocupam masa imediat următoare și de multe ori discutam în timpul mesei cu Dan. Fetița ne asculta, cu o seriozitate înduioșătoare, dar nu se amesteca în dialogul maturilor decât dacă era întrebată ceva anume. Se remarca imediat prin educația ei aleasă.

Mi se umple sufletul de dragoste când apar în mass-media știri despre succesele ei internaționale. Și mi se face un dor sfâșietor de Dan. Fără el, nici subtilizarea de sticle goale de pe mesele liberalilor nu mai are farmec.