Evenimentul Zilei > EVZ Special > Bjoza, AFDPR: „Puneam viermii pe marginea castronului și le ziceam colegilor de celulă că îi mănânc la desert” (I)
Bjoza, AFDPR: „Puneam viermii pe marginea castronului și le ziceam colegilor de celulă că îi mănânc la desert” (I)

Bjoza, AFDPR: „Puneam viermii pe marginea castronului și le ziceam colegilor de celulă că îi mănânc la desert” (I)

Considerat duşman al poporului şi condamnat la 15 ani de muncă silnică, din care a executat patru, Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, a fost schingiuit, flămânzit și sleit de puteri în 14 închisori comuniste și lagăre de muncă. Dar, oricât de cumplit a fost calvarul care a început când nici nu împlinise 20 de ani, mărturisește că „nu m-am simţit mai umilit în toată viaţa mea ca în ultimii 4-5 ani”. Povesteşte rar, calm, iar „sila” și „scârba” față de toți cei care s-au perindat la putere din ’89 încoace i se citesc (mai ales) în gesturi și pe față. Publicăm, în ediția de astăzi, prima parte a interviului.

– Ileana Ilie Ungureanu: Ce simțiți acum, când sunteți întrebat despre ce ați trăit în anii în care ați fost închis în temnițele și lagărele comuniste?

– Octav Bjoza: Nicio emoție. Au făcut din mine o mașinărie. Am colegi care îmi spun să uit trecutul că o să mă bage în pământ. Nu. Când vă vorbesc dvs., toți despre cei care povestesc îmi apar în minte, îi văd și îmi dau putere. Culmea e că mi-am iertat călăii. Dar am visat toată viaţa ca măcar unul dintre cei care m-au bătut, umilit, flămânzit, să vină să mă ia de mână, să mă ducă cu discreţie în faţa unui altar şi să îmi spună că atunci a fost convins că face bine ceea ce a făcut, dar acum îşi dă seama că a greşit. Îmi ajungea un „iartă-mă!”. Niciunul nu a făcut treaba asta, faţă de niciunul dintre noi.

– Încăpățânarea? Credința? Ce v-a ajutat să rezistați și să treceți peste torturi și suferințe?

– Credința și dorința de a face bine celor din jurul meu, fără a ține cont de propria-mi ființă sau familie. E trist, dar adevărat. Preotul Stere Popovici îmi tot spunea: Fiule, de-abia în clipa în care vei reuși să renunți la tine și vei face ceva pentru cei din jurul tău totalmente dezinteresat vei putea spune că ai început și tu să faci câte ceva pe lumea asta. Eram la Gherla, prin 1959. L-am reîntâlnit peste câțiva ani într-un lagăr din Delta Dunării.

– V-ați îndoit vreodată de credința dvs.? De Dumnezeu?

– Am crezut dintotdeauna în Dumnezeu. Și în mine. Îmi vine în minte data de 14 ianuarie 1959, abia împlinisem 20 de ani în temniță, și am ajuns într- o celulă în care ar fi încăput vreo 30-40 de persoane, dar noi eram 160, iar în fața mea a apărut un ins care făcea de vreo 10 ani închisoare. Îl vedeam parcă cioplit în stejar și stâncă românească, m-a privit îndelung și mi-a zis: Te văd atât de tânăr, ce-ai făcut? Cât ți-au dat? De unde ești? Și după ce i-am răspuns la toate întebările mi-a spus că aici, adică în celulă, nu există decât un singur Dumnezeu și o singură etnie. Și m-am uitat în jurul meu și erau toate națiile și religiile din România – sași, șvabi, maghiari, evrei, turci, tătari etc. -, și văzându-mă nedumerit a continuat: Da, etnia luptătorilor anticomunism, iar Dumnezeul tuturor este victoria binelui asupra răului. Aici, la limita dintre viață și moarte, se formează, se cunosc și se recunosc marile caractere și nu în altă parte, mi-a mai spus.

– Ați fost deportat în 14 închisori și lagăre de muncă. Unde ați îndurat cele mai mari orori?

– Fortul 13 Jilava a fost cea mai cumplită temniță din comunism. Acolo noi nu am trăit, ne-am târât ca niște râme pe sub pământ. Și acum izvorăște apă din pereți, și atunci era la fel. Când am ajuns eu acolo, cred că era în primăvara lui 1960, la puțin timp înaintea mea în acea celulă muriseră doi sau trei deținuți din lipsă de aer, de foame, de tuberculoză pulmonară, de frig, de teroare fizică și psihică. Peste tot a fost greu, dar poate cel mai greu mi-a fost iarna la recoltat stuf cu picioarele în apa de un grad sau două. Atunci nu mai simțeam durerea fizică, în schimb pe cea sufletească am simțit-o mereu.

„Nu trebuia să știm cine e în celula de alături”

– Cum se desfășura o zi de detenție comunistă?

– La Gherla, de exemplu, la 5 dimineaţa se dădea deșteptarea. Se auzea un ciocan care era bătut într-o joardă de cale ferată sau într-un tub de obuz de tun. Aveam în celulă două hârdaie de lemn – pe cel cu fecale îl răsturnam la o gură de canal, îl clăteam și îl aduceam repede înapoi, iar pe celălalt îl umpleam cu apă de băut. Nu prea aveam cum să ne spălăm pe față sau pe mâini pentru că nu mai aveam apă de băut pe urmă. Celula noastră se zăvora și se trecea la următoarea celulă care făcea aceeași operațiune.

– Nu vă vedeați la față cu „vecinii”?

– Deloc. Noi nu trebuia să știm cine e în celula de alături, nici câți, doar că aproape toți știam alfabetul Morse și mai comunicam și cu cana la perete: puneam cănile de aluminiu cu fundul pe perete și vorbeam în cană, și cel de dincolo punea cana cu gura pe perete și urechea pe fundul cănii și se auzea foarte slab. La Gherla, în primăvara și vara lui 1959, a fost perioada cu cea mai mare densitate și mortalitate din istoria temniței. În celula 37, în care am fost eu la un moment dat, în plan orizontal intrau doar 3 paturi, între ele erau doar 60 cm și un culoar mai larg de 1,20 metri, de la ușă la ferească. Paturile erau pe patru nivele – 12 paturi și noi eram 42 de deținuți -, iar cei tineri domeam sus, nu aveam oxigen deloc, și saltelele umplute cu paie le dădeam jos să doarmă bătrânii și bolnavii pe ele, ca să nu doarmă pe beton. Te umflă râsul când îi vezi că se plâng acum la Jilava, unde au hoteluri de una și două stele.

– De mâncat ce primeați?

– Masa venea în jurul orei 6:30. Într-una din dimineți am primit o ceașcă de aluminiu cu o așa-zisă cafea, făcută din orz prăjit și pisat, și o pâine de 2kg din care am mâncat 24 de deținuți. Foamea era cumplită. Masa de prânz venea între orele 12:00-13:00 și de cele mai multe ori primeam zeamă chioară de varză sau de fasole. Primăvara, când se împuțeau murăturile nu le aruncau, le puneau la fiert și ni le dădeau să le mâncăm. Când ne dădeau carne găteau acele subproduse luate de la abator – urechi de vită tocate cu părul pe ele, burtă de vită cu cutele acelea nespălate, mațe tocate cu ce era în ele. Eu eram diabolic, puneam viermii pe care îi găsem pe marginea castronului și le ziceam colegilor că îi mănânc la desert. Am fost foarte dur cu mine în primul rând. Foamea nu era doar cea fizică, era și cea psihică. Nu lăsam nicio firimitură în caston, luam tot că poate însemna o secundă în plus de viață. La masa de seară, când ne dădeau terci era sărbătoare. Ne bucuram că nu era acea zeamă chioară și acea feliuță de pâine de 70-80 grame.

Și dacă vă revoltați?!

– Până la 22 seara nimeni nu avea voie să se așeze pe marginea patului, stăteai în picioare sau pe beton. Era o modalitate de a te pedepsi. De asemenea, nimeni nu avea voie să fie în unghiul mort al vizorului, care era în colțul celulei. Pedeapsa era izolarea de 7 zile, cu mâncare o dată la trei zile, iar în celelalte două zile era mămăligă la prânz și o cană cu apă. În rest, nimic. Deținutul politic când pleca de acasă era rupt total de realitate – nu vorbitor, nu pachet, nu scrisoare. Peste 5 sau 15 ani, când să vină acasă, familia putea primi doar o țidulă pe care scria că a decedat în timpul detenției. Despre când a murit, unde sau de ce, nu se spunea nimic. Peste alți câțiva ani precizau că a decedat la data X în lagărul Y. Dar locul unde a fost înmormântat nu s-a știut niciodată, pentru că înmormântările deținuților politici se făceau noaptea, între orele 1 și 2. La început i-au dus într-o margine a cimitirului, când nu a mai fost loc acolo îi duceau în gropile de unde scoteau țiganii argilă ca să facă țigle și cărămizi.

– Dar astăzi ce vă revoltă cel mai mult?

– Niciodată România nu a cunoscut o cădere morală mai mare ca cea în care ne aflam de 27 de ani de zile. Știți cum eram noi? Dacă ar fi deschis porțile nu plecam, așteptam să vină să-și ceară iertare de la noi pentru că singura noastră vină a fost aceea că am iubit libertatea, neamul, patria, tricolorul și credința strămoșească. Altă vină nu am avut. Aceste cinci noțiuni pentru noi atunci însemnau mai mult decât propria ființă. Azi nu înseamnă nimic. Azi să terminăm liceul, să cumpărăm niște licențe, masterate, doctorate dacă suntem plini de bani, nu să ne ostenim să muncim pentru ele. Totul e de vânzare dacă ai bani. În decembrie 1989 s-a răsturnat o dictatură, dar la putere au rămas tot ei. Azi, în cea mai mare parte nu regăsiți în Parlament, în Guvern sau prin importante instituții ale statului, cum ar fi serviciile secrete sau Justiția, decât copiii și nepoții criminalilor care ne-au trimis la moarte.

– Pe-atunci era la modă întrecerea socialistă în toate domeniile. Vă întreceați și în lagăre pentru mici beneficii?

– Era primăvara lui 1962. Eram împărţiţi în brigăzi de muncă de 40 de deţinuţi, iar al 41-lea era brigadier și de regulă era cel mai ticălos dintre noi. Dar îi mai păcăleam pe gardieni şi puneam unul pe care îl declaram ticălos, dar era de-al nostru. Din 40 doar 5 deţinuţi aveau dreptul la o carte poştală trimisă acasă să primească un pachet de doar 5 kg. Noi, cei tineri, fără excepţie, seara ofeream munca noastră de peste zi bătrânilor şi bolnavilor, ca să nu fie ei cei opriţi în poarta lagărului, unde brigadierii trebuiau să predea lista cu cei care nu și-au făcut norma de muncă. Și rămâneam să fim bătuţi. Pare ceva de neînţeles astăzi. Uneori ţâşnea sângele din noi, dar eram mândri că suntem români. Astăzi îmi este jenă.

– De ce vă este jenă?

– Nu aveţi idee cu câtă durere o spun. Nu m-am simţit mai umilit în viaţa mea ca în ultimii 4-5 ani. De toţi care s-au perindat la putere. Pentru că în România nu au învins PSD-iştii, liberalii, ţărăniştii sau alţii, ci a învins tot partidul unic, acela al hoţilor. Că e răspândit prin toate celelalte partide. Pentru noi este o mare durere. Nu ni s-au făcut reparaţii pentru ceea ce statul român ne-a luat atunci pentru totdeauna: tinereţea, libertatea, agoniseala şi multora vieţile. Ne dau ceva ca să ne târâm de azi pe mâine. Atât. Nu primim bilet gratuit de tratament o dată pe an, așa cum scrie în lege, iar dacă priviţi formularul unei reţete veţi vedea că deţinuţii politic nu figurează niciunde. Veţi găsi revoluţionari, veterani, handicapaţi, iar noi intrăm la capitalul „şi alţii”. Acolo suntem noi, cei care trebuia să fim mândria acestui popor. Să reprezentăm acele jaloane, acele borne ale moralei. Că dacă mai există ultime fărâme ale moralei în această ţară, ele se zbat să supraviţuiască undeva aici, între zidurile AFDPR- ului. Aici e kilometrul 0 al moralei româneşti, atâta câtă există, dacă mai există. Şi nu în altă parte.

– Ați cunoscut, în temnițele comuniste, personalități marcante ale neamului?

– Pentru mine personalitățile marcante au fost acele persoane care au demonstrat un caracter și o forță morală ieșite din comun. Mi-au rămas în minte profesorul Petre Bălănescu, de la Colegiul Carol I din Craiova, care știa pe dinafară „Iliada și Odiseea”, scrisă în hexametri și greu de reținut, Ion Dezideriu Sîrbu, de la așa-zisa Școală de Litere din Sibiu, coleg cu Augustin Doinaș, Gheorghe Tanoviceanu de la Iași și mulți alți profesori. Morala nu am învățat-o de la înalte personalități ale vieții culturale, ci de la țăranii din Vrancea. Așa a fost dat ca eu să stau cu țăranii din așazisul „triunghi al morții” – Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca.

– Vorbiți de prima revoltă anticomunistă, în 4 decembrie 1957, a ţăranilor care s-au opus colectivizării forţate.

– Exact. Cele trei sate au fost înconjurate de trupe de securitate, înarmate cu pistoale automate, au adus până și blindate, iar țăranii au ieșit ca la 1907, cu furci, cu topoare, cu sape în mâini. Și primul care a scos revolverul și a tras a fost tânărul ofițer absolvent al Academiei militare Frunze din Moscova, și care în România nu avea nici patru clase, Nicolae Ceaușescu. Deci cel care avea să devină câţiva ani mai târziu preşedintele ţării a împușcat primul țăran. Toți cei împușcați în centrul comunei din Suraia au fost răstigniți pe niște scânduri și lăsați trei zile și trei nopți rezemați de zidul Consiliului popular. Într- o noapte, cadavrele lor au dispărut și nu se știe nici azi unde au fost îngropați. În partea a doua a interviului acordat Evenimentului zilei, fostul deținut politic amintește și de metodele de tortură pe care le folosea torționarul Ion Ficior împotriva deţinuţilor. L-a cunoscut bine și îi păstrează şi acum în minte figura imperturbabilă a călăului în momentul în care îşi lovea cu bestialitate victimele.

Citiți în ediția de mâine partea a doua a interviului cu Octav Bjoza