În stația de autobuz de la spital, un tânăr mai negricios (de la natură, dar și de la soare), printre alți oameni care se înghesuiau sub umbra unui copac.
A venit o femeie, aproape oarbă, care nu mai avea loc la umbră. Tânărul i-a cedat locul lui. Când a venit autobuzul, a fost singurul care a sărit să o ajute să urce. Apoi s-a dus la taxatoare și și-a cumpărat bilet. La următoarea stație, de unde urcă și cei care merg la complexul de agrement, dau buluc patru tineri. În ținută lejeră, având pe cap șepci cu cozorocul la spate, nu-și cumpără bilete (poate aveau abonamente, dar mă îndoiesc) se reped pe locurile libere. Împins de ei, tânărul negricios ajunge lângă mine. Nu trece mult și unul dintre cei patru începe să-l provoace. Băiatul își scoate telefonul, un smartphone mai vechi, și se uită pe el. „Bă, ai telefon șmecher, ia, dă să văd”, spune unul care părea liderul grupului. Băiatul îi ignoră, ceea ce-i înfurie. Când am considerat că au depășit măsura, m-am interpus între el și ei. Până în centru, au continuat să-l șicaneze. Am coborât amândoi. „Vă mulțumesc”, a spus el. Am simțit accentul rural și l-am întrebat de unde e. Mi-a spus că din Harghita și că lucrează în Lăzarea, la cartofi. „Azi am avut liber și am venit la oraș.” „La spital ce făceai?” „Nimic, am auzit că e cel mai mare spital și am fost să-l văd.” „Și altceva nu vrei să vezi?” „Mă mai plimb pe aici.” „Uite, asta e Piața Teatrului. Dacă vrei, te duc să vezi ceva frumos.” A stat puțin în cumpănă, de fapt, amândoi eram reciproc suspicioși. „E departe?” „Nu, aproape, e Palatul Culturii, are peste 100 de ani.” Pe drum mi-a povestit că e prima dată când vede un oraș așa de mare. Era ceva ciudat la el: era îmbrăcat cu haine moderne, curate, purta ochelari de soare de calitate, avea mâinile muncite și un accent de țăran autentic. Am intrat în holul Palatului și după ce a iscodit locul a spus: „Niciodată nu am văzut așa ceva.” După ce am ieșit, a decis cu voce tare: „Când o să am copii, îi dau aici, la școală.” „Tu ai școală?” „Prea puțin”, a spus el cu un evident regret. Fiind destul de introvertit, mi-a fost cumva să mă apuc să-l descos, deși am simțit că are o poveste fascinantă. Pentru că fiecare poveste, oricât de simplă, are și partea ei fascinantă, unică, seducătoare.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
