Mircea Romaşcanu, considerat drept cel mai valoros ciclist al nostru din toate timpurile, a făcut echipă, pentru o zi, cu EVZ. Fost sportiv la Dinamo, Romaşcanu face performanţă ca antrenor.

"Ştiţi de ce ne dăm toţi de ceasul morţii cu ciclismul ăsta şi încercăm să-l ţinem în viaţă? Pentru că, într-o zi, tot vor fi bani, iar atunci e mai uşor să trezeşti un sport aflat în agonie, decât unul mort!", zice Mircea Romaşcanu, în timp ce strânge pe capota maşinii roţile de rezervă de la bicicletele elevilor săi. Romaşcanu este pentru ciclism ceea ce e Gică Hagi pentru fotbal. Ori Doru Tureanu pentru hocheiul pe gheaţă românesc. Romaşcanu e un uriaş. O ştie şi el, dar nu vrea să arate. E popular, comunicativ, simpatic. Dar, ca şi Hagi ori Tureanu, Mircea Romaşcanu are orgoliul oricărui geniu în domeniul său. A fost descoperit de lumea ciclismului la 18 ani, când alţii se lasă de acest sport!

Turul Ciclist al României ediţia 2011, încheiat fix cu o săptămână în urmă, a fost pentru Mircea Romaşcanu o nouă competiţie pe care a bifat-o. Ca de obicei în ultimii ani, Romaşcanu şi-a pus economiile şi maşina la bătaie şi a pornit în caravana "Micii Bucle", alături de un alt ciclist de la Dinamo, George Florin ("vezi că ăsta a făcut velodrom şi e unul din sponsori", ţine să precizeze Romaşcanu), precum şi de cei şase elevi ai săi.

A primit o bicicletă fără frâne

După câteva tentative eşuate de a sta pe îndelete de vorbă cu Mircea Romaşcanu, timpul puţin avut la dispoziţie de toată lumea fiind principalul obstacol, mi-am luat inima în dinţi şi i-am făcut o propunere îndrăzneaţă, aceea de a-i fi alături preţ de o etapă. "La o masă nu era bine să stăm de vorbă? George, ce facem, îl luăm? Hai că m-ai păcălit!", îmi spune fostul mare sportiv, acum antrenor. "Fii atent că noi avem treabă. Stai cuminte şi vedem noi ce iese", adaugă, în timp ce reorganizează întregul compartiment din spate al maşinii proprietate personală, o Dacie Logan cam obosită. "Aici e apa, aici bananele, uite şi biscuiţii. Frigiderul stă bine", trece el în revistă întregul arsenal, de care va avea nevoie într-una dintre cele mai lungi etape, Târgu Neamţ - Târgu Mureş.

Din pricina drumurilor proaste, caravana pleacă din Poiana Largului. E cald. Cicliştii pornesc. Maşinile din caravană după ei. În primii 50 de kilometri, alimentarea sportivilor este interzisă, aşa că încerc să profit din plin. Dacia lui Romaşcanu huruie pe asfaltul încins. "E de la rulmenţii de pe spate. Am vrut să-i cumpăr, dar erau scumpi", se scuză. Romaşcanu, 58 de ani, povesteşte despre deceniul negru al Turului Ciclist al României, 1975-1984, îşi aminteşte de anii săi de glorie, iar din când în când oftează. Romaşcanu nu a uitat de "Cursa Păcii", o competiţie extrem de puternică în anii comunismului.

Romaşcanu a fost descoperit abia la vârsta majoratului: "Eram bătrân! Lucram la Casa Scânteii, la tipografie, unde se făceau Elore, Luceafărul şi Munca. M-am dus la Dinamo, unde mi-au dat o bicicletă de velodrom, fără frâne, ca să facă mişto de mine. M-am descurcat, iar după câteva luni am început să zbor".

PRINCIPII

"Am fost prea familist şi prea naţionalist ca să rămân afară"

"De ce n-am rămas afară? Eu sunt un naţionalist. E mult spus, totuşi. Hai să zicem că am fost mai degrabă familist. Am fost fiu de poliţist, eram la Dinamo. Vă daţi seama cât ar fi avut de suferit familia din cauza mea. Şi nu doar familia, ci şi ceilalţi ciclişti. Doar eu ştiu câte competiţii am ratat din cauza celor care fugeau. Nu mai mergeam la competiţii în Vest fiindcă autorităţilor le era frică de noi dezertări", povesteşte Mircea.

Prima bicicletă, o Mifa nemţească

Romaşcanu avea 14 ani când tatăl său i-a făcut cadou prima biciletă. "Era o Mifa, nemţească. Făcuse războiul, dar parcă mai conta. Bicicleta aia era taxi pentru colegii de joacă. Luam doi-trei pe ea şi mergeam la pădure, ori la lac", îşi deapănă amintirile Romaşcanu, moment în care în staţie se aude: "Dinamo e chemată în spatele plutonului la alimentare!". Trecuseră 50 de kilometri din cursă, iar cicliştii se pregăteau de una dintre cele mai grele căţărări prin defileul dintre munţii Bistriţei şi Ceahlău. Romaşcanu demarează în trombă, claxonează de zor şi se îndreaptă spre coada plutonului. Unul dintre elevii săi agită de zor bidonul gol. "Cine e ăsta? Rusu? Hai, tată! Apă! Dă-i un bidon. Hai, copile, ţine-te după ăia!". Cicliştii fac eforturi mari. Gâfâie până şi Dacia lui Romaşcanu!

Urmează coborârea. Spectacol total! Cicliştii zboară cu peste 80 de kilometrii pe oră! Romaşcanu ia curbele într-o viteză ameţitoare. Sticlele zboară prin maşină, nimic nu mai e la locul său.

Răzvan Jugănaru vine la alimentare. Cere două sticle de apă (una de Cola), o banană, câteva batoane cu cereale, întreabă de tactică. Apoi o ia la fugă în urmărirea plutonului, acolo unde împarte cu ceilalţi coechipieri alimentele şi apa. "Uitaţi-vă la ei. O fac din pasiune. Nu mai poate fi vorba de vreun interes atunci când nici măcar salariu nu primeşti. Numai ei ştiu cum se descurcă", zice Romaşcanu. Până la Târgu-Mureş, Mircea povesteşte câte în lună şi-n stele. E uriaş. Face două pene, bombăne, râde şi se pierde, la final, prin mulţime. Nimeni nu îl recunoaşte, dar nu e deranjat de asta. "Vedetele" sunt în alte sporturi şi în alte domenii. O zi în aceeaşi maşină cu Mircea Romaşcanu e însă nepreţuită.

PREMIU

"La prima victorie în «Mica Buclă» am câştigat o Mobră"

În 1974, la doar 21 de ani, Mircea Romaşcanu s-a impus pentru prima oară în Turul Ciclist al României. Victoria i-a fost recompensată cu o motoretă Mobra, la modă în acea perioadă. "Am vândut-o la jumătate de preţ şi am împărţit banii cu băieţii din echipă", îşi aminteşte Mircea. Din păcate, aşteptata hegemonie a lui Romaşcanu în "Mica Buclă" s-a frânt după acel succes. "Era după inundaţiile de la începutul anilor ’70, iar cineva de la Partid a zis că Turul României la ciclism e un moft. Cel puţin cinci Tururi aş mai fi câştigat în următorul deceniu", zice omul care s-a impus de trei ori ca sportiv în Mica Buclă. El spune că România a avut ciclişti de mare valoare, dar că, din păcate, "am făcut parte din generaţii diferite".