O istorie adevărată. O ciudată similitudine cu România de acum 80 de ani. HOROSCOPUL LUI DOM’ PROFESOR

Radu Stefanescu
18 mai 2020, 00:36

În ianuarie 1941 evenimentele se bulucesc. Între 21 şi 23 ianuarie are loc „rebeliunea legionară” care să vă spun drept, nu am înţeles-o nici până astăzi, decât dacă a fost „invers pe invers”. Tot atunci apare şi noul ambasador al Germaniei la Bucureşti, von Killinger, ucigaşul de evrei. Pe 5 februarie 1941 Paul Holtrof primeşte o informaţie colosală, care putea schimba soarta lumii. În disperare de cauză, nu avea cui s-o trimeată, o scrie pe un bileţel şi o pune la restaurant, la Capşa, sub tacâmul ambasadorului SUA la Bucureşti. Asta se întâmpla la 7 februarie 1941. Ambasadorul citeşte, face ochii mari şi cu cel mai natural gest din lume îi dă foc şerveţelului de hârtie în scrumiera de cristal de pe masă. Apoi amestecă bine cenuşa cu un muc de ţiagare. Când Paul vine să-i ia comanda, îi spune un singur lucru: „Fugi!”

Ceea ce cei trei au făcut imediat. Pe data de 8 februarie 1941, dimineaţa devreme, trei siluete, bine îmbrăcate, mergeau prin ceaţa portului Constanţa către un vas de pasageri sub pavilion panamez care urma să-i ducă în Irlanda. De fapt, destinaţia era Londra, dar asta este altă poveste. Cei trei erau Colette şi Paul Holtrof şi Grigori Labalski. Când, din ceaţă apare o maşină neagră, un Mercedes din care sar patru indivizi îmbrăcaţi cam la fel şi îi încătuşează pe cei doi bărbaţi. „Îmbarcă-te, îmbarcă-te!” strigă cei doi către femeie, rămasă stană de piatră. Când, din ceaţă apar, scrîşnind din cauciucuri, alte trei maşni negre. Din ele sar o mulţime de bărbaţi înarmaţi cu pistoale-mitralieră. „Danke!” spune Eugen Cristescu oamenilor Gestapoului, mulţumim, de aici preluăm noi. Fără niciun chef, nemţii dau prizonierii românilor, nu aveau niciun drept legal să aresteze pe cineva pe teritoriul României.

Până la un sediu secret al SSI din Constanţa, nimeni nu vorbeşte nimic. Dar, pentru că românii le-au scos cătuşele, cei doi au speranţe. Ceea ce se întâmplă. „Uite ce este, spune Eugen Cristescu, noi, românii suntem vestiţi pentru ospitalitatea noastră. Am primit un milion şi jumătate de refugiaţi. Şi pe voi. Ştiu exact cine sunteţi, dar pentru mine şi pentru colegii mei sunteţi ceea ce arată actele emise de America, o ţară neutră, cu filme şi ţigări bune. Sunteți cetățeni americani. Uite ce este, Cristescu avea acest tic verbal, ştiu că deţineţi o informaţie capitală. Noi ne ocupăm cu informaţiile, nu omorâm, nu torturăm pe nimeni. Dacă îmi spuneţi informaţia respectivă, chem o maşină de piaţă (aşa se chemau taxiurile pe atunci) să vă ducă în port. Cei doi se uită unul la altul şi Grigori Labalski începe să vorbească. Douăzeci de secunde. Cristescu parcă a primi un pumn în stomac. Se aşează pe un scaun şi îşi aprinde o ţigare. „Mareşalului nu o să-i placă deloc!” spune, ca pentru el. „Mulţumesc, domnilor, este evident o confuzie şi paşapoartele sunt în ordine.” Deschide uşa şi spune santinelei, în civil, dar cu pistolul-mitralieră MP 40 în mâini: „Jeane, cheamă o maşină să-i ducă pe americanii ăştia în port!”

Cei doi ajung cu bine în port şi se grăbesc să se urce pe pasarela care îi ducea pe vas. Când, din ceaţă, se aude o voce: „Wer ist Herr Labalski?” (Cine este domnul Labalski?) Micul om de prisos, „lişnâi celovek” are momentul lui de eroism. Coboară cu un pas şi strigă: „Ich bin!” (Eu sunt!) Îi răspunde o rafală de Schmeisser şi Paul cade secerat. Grigori se aplecă, îl ia pe Paul în braţe şi urcă pe vasul, care în acelaşi moment aruncă parâmele şi se pregăteşte de ieşirea din port. Paul încetează din viaţă în aceiaşi seară, nu înainte de a-l pune pe Grigori să jure pe tot şi toate că va avea grijă de Colette şi că nu o v-a părăsi, niciodată. „Oricum, situaţia asta nu putea să dureze o veşnicie. Ştii, îi spune omul de prisos, Colette este însărcinată. Cu noi doi!” Şi zâmbeşte - cu acel zâmbet întipărit de moarte pe figură, probabil că a ajuns la Porţile Paradisului, aşa cum se spune în Tora.