L-am cunoscut pe Arhiepiscopul Pimen în anul 1983, pe când era episcop-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei (titulatura de atunci a eparhiei).
Eram la Mânăstirea Bistriţa, de lângă Piatra Neamţ, şi părintele stareţ Ciprian m-a prezentat ierarhului. Nu cred că am schimbat mai mult de zece cuvinte, însă mi-a rămas în minte faptul că a urcat la etajul stăreţiei fără să vină la masa de seară.
Aproape zece ani mai târziu am citit o scrisoare deschisă publicată în ziarul de atunci al Bisericii noastre, „Vestitorul Ortodoxiei româneşti”; scrisoare asumată şi de Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor – Înaltpreasfinţitul Pimen fusese ales în această dregătorie bisericească. Scrisoarea la care mă refer a fost făcută publică la mai puţin de doi ani de la prăbuşirea regimului comunist, într-un moment în care teama de fostul regim, care chinuise şi lovise mai ales Biserica naţională, persista. Or, în această împrejurare, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor nu ezita să spună: „Acum, Biserica Ortodoxă Română nu mai are nicio posibilitate materială din cauza economiei de piaţă liberă ce se practică şi care pentru noi înseamnă sărăcie; sursa de bază a veniturilor Bisericii, realizate în trecut din vânzarea lumânărilor, este în mâna particularilor, şi veniturile de la credincioşi sunt cu totul neînsemnate. Solicitarea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru decretarea monopolului Bisericii asupra lumânărilor şi a altor articole bisericeşti a rămas fără răspuns.” Mai jos, cu aceeaşi francheţe şi acelaşi curaj, Arhiepiscopul Pimen îi aducea la cunoştinţă Ocârmuirii: „După Revoluţia din decembrie 1989, Biserica, prin faimoasa Lege a fondului funciar, nu putea primi din terenurile avute decât o infimă parte: 10 hectare mânăstirea; 5 hectare schitul şi parohia; restul de terenuri confiscate Bisericii de comunişti rămâne pe mai departe confiscat. Prin aceasta să înţelegem că noii legiuitori apreciază ca bine-venită confiscarea averilor bisericeşti?” Autorul aceleiaşi scrisori arată că Biserica a adoptat o atitudine de aşteptare şi blândeţe, însă: „În prezent, statul şi guvernul actual alocă sume foarte mici faţă de cele alocate de statul comunist, şi nu pentru toate lucrările ce se impun.”
Confruntată cu o asemenea situaţie, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor – fiindcă, aşa cum am arătat, scrisoarea ÎPS Pimen era semnată şi de consiliul eparhial – îşi cerea bunurile care i-au aparţinut: „1. Retrocedarea fondului bisericesc al Bucovinei; 2. Retrocedarea tuturor imobilelor bisericeşti din Bucovina, luate abuziv de comunişti (...); 3. Despăgubiri pentru imobilele dărâmate; 4. Restituirea sau despăgubirea pentru obiectele de cult (icoane şi obiecte bisericeşti de aur şi argint) aflate în muzeele ţării sau în vistieria statului.”
În conținutul acestei scrisori, Arhiepiscopul Pimen avansa o propunere fără precedent care suna astfel: dacă Statul ar înapoia Bisericii toate proprietățile care i-au aparţinut de drept, Biserica ar putea să salarizeze preoţii, să îşi întreţină propriul învăţământ, fără să mai aibă nevoie de subsidiile Ocârmuirii. Reamintim că atunci când s-a produs spolierea Bisericii în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1863, Statul s-a angajat să plătească până la sfârşitul veacurilor lefurile ierarhilor, pe cele ale preoţilor şi ale clerului inferior, deopotrivă cu învăţământul bisericesc de toate gradele. Propunerea Arhiepiscopului Pimen deschidea şi o cale de independenţă financiară a Bisericii noastre naţionale în raport cu Statul, cu care altminteri – exceptând perioada regimului comunist – s-a aflat în raporturi bune.
Curajul arătat de Arhiepiscopul Pimen, în aprilie 1992, când l-a invitat pe Regele Mihai I să prăznuiască Sfintele Paşti la Mânăstirea Putna, este bine cunoscut, aşa încât mă voi opri la un gest al său făcut un an mai târziu, în 1993, când Ion Ţiriac a avut tupeul să încerce construirea unui hotel la numai 800 de metri distanţă de Mânăstirea Voroneţ. Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, după ce a epuizat toate căile în justiţie, a primit o hotărâre de împiedicare a sacrilegiului. Fostul sportiv nu s-a dat bătut şi s-a ales cu următoarea reacţie: sătenii bucovineni au pus mâna pe topoare şi furci, obligându-l să o ia la sănătoasa pentru totdeauna.
Înaltpreasfinţitul Pimen a trăit viaţa Bisericii noastre din a doua jumătate a secolului trecut şi încă două decenii după asta. A intrat în mânăstire extrem de tânăr, iar la vârsta de 22 de ani, în 1951, a fost uns în monahism. Deşi era lângă Râmnicu Sărat, s-a identificat de atunci cu lumea Moldovei şi a Bucovinei. A absolvit Seminarul de la Mânăstirea Neamţ – unde peste câţiva ani avea să fie profesor – şi Facultatea de Teologie din Bucureşti în epoca numită „obsedantul deceniu”. A fost muzeograf la Mânăstirea Putna şi tot acolo stareţ în cea mai grea perioadă pentru Biserică. A lăsat câteva studii remarcabile de teologie a icoanei şi i-a ajutat pe unii monahi şi clerici băgaţi în puşcărie de regim după retragerea trupelor sovietice de ocupaţie, în 1958. A trăit spaimele şi fărădelegile Decretului 410/28 octombrie 1959, declanşat mai mult la presiunea Moscovei – fapt cu care fruntaşul ateu Nichita Sergheevici Hruşciov s-a lăudat în Memorii, cum de altfel tot lui îi aparţine performanţa de a fi închis o parte dintre bisericile deschise de Stalin. Totodată, Înaltpreasfinţitul Pimen a trăit din plin şi momentul revigorării monahismului de la începutul şi mijlocul anilor 1960.
Arhiepiscopul Pimen a studiat şi în străinătate, în Germania occidentală, şi a petrecut o vreme la Sfintele Locuri, experienţe care au cântărit în formarea sa duhovnicească şi cărturărească. Cu prilejul marilor canonizări din 1992, care au avut o strălucire aparte la Mânăstirea Putna, am ajuns acolo împreună cu directorul secţiei române a BBC-ului, Cristian Mititelu, şi cu Traian Ungureanu. Emisiunile în limba română ale acestui post de radio aveau o rubrică, „Quo vadis?”, care se difuza în fiecare duminică dimineaţa. O zi mai târziu ne aflam la Suceava, în reşedinţa arhiepiscopală, când Arhiepiscopul Pimen a fost rugat să dea glas unei meditaţii teologice pentru „Quo vadis?”. Fără să ceară un timp de gândire, fără vreo însemnare, calm, limpede în exprimare, chiriarhul s-a dovedit impecabil; scena înregistrării mi-a rămas întipărită în minte.
Se spune în Pateric: „Întru cele ce s-a aflat, întru acelea s-a dus”. Arhiepiscopul Pimen a plecat către Domnul fără frică, cu seninătate, sfârşitul său fiind, aşa cum se ştie, o jertfă pe deplin asumată.
Recomandările noastre
