În plin cîmp, doi esquires, mici proprietari de pământuri şi reputaţi vînători, urmăresc urmele cu îndemînare, ţinînd la îndemînă carabinele Express cu două focuri. Brusc şirul copitelor dispare ca să reapară jumătate de milă mai departe pe acoperişul unei ferme singuratice. Cei doi vînători se uită unul la altul "prietene, astfel de vînat nu am mai urmărit noi niciodată", îşi freaca a mirare bărbiile şi se întorc acasă uitîndu-se cu mare atenţie în toate părţile. "Brusc, din vînători am devenit vînat - am simţit că urmele acelea reprezentau o forţă care depăşea înţelegerea" - aveau să declare mai tîrziu cei doi boieraşi din Devonshire. Între Powderham şi Lympstone este estuarul rîului Exe, larg de două mile, cam trei kilometri şi jumătate, care, la acea dată nu era îngheţat. Urmele misterioase duc pe ţărmul de vest al estuarului, dispar la limita apei, ca să apară din nou pe malul estic, urmînd strict aceiaşi direcţie, de la Topsham la Totnes. Creatura pare să fi înotat sau sa fi zburat peste întinderea de apă. Acelaşi lucru se repetă la estuarul Teignmouth, şase mile mai la sud, unde de asemenea urmele dispar în apă ca să apară, ca pe aţă, pe malul opus.
Echipele înarmate urmăresc şirul copitelor fără dificultate; după cum afirmă vînătorii şi fermierii care le-au văzut - urmele nu puteau fi confundate cu alte semne lăsate pe zăpadă de animale sau păsări, fiind absolut diferite, ciudate şi străine. În timpul căutării din ziua de 8 februarie cel puţin o persoană era să plătescă cu viaţa vînătorea Diavolului. De exemplu, în satul Woodbury trăia Daniel Plumer, cunoscut ca Daft Danny, idiotul inofensiv al satului. Obişnuia să se îmbrace în zdrenţe de piele şi fulgi de pasăre, ba uneori chiar cu aripi întregi de păsări. Sătenii îl priveu cu simpatie şi pentru că era inofensiv îl lăsau să sară şi să chiuie. Cei 30 de orăşeni înarmaţi din Topsham nu ştiau acest lucru. Urmărind semnele pe zăpadă au dat peste Daft Danny care tocmai răcnea ca un tigru şi ţopăia ca un păun. Primul lucru care l-au făcut cei plecaţi în căutarea Diavolului a fost să pună puştile la ochi şi să tragă în făptura alcătuită din pene şi piele care zburătăcea în faţa lor. Din fericire niciunul dintre faimoşii vînători nu şi-a atins ţinta, iar pînă să tragă a doua oară a apărut magistratul local Bartholomew, care a lămurit lucrurile, şi bineînţeles, a alcătuit un raport scris al întîmplării. Pe seară tot parcursul amintit era bătut de grupuri de oameni înarmaţi, de ştafete călare şi de poliţişti care încercau să pună ordine în debandada generală. S-au înregistrat mai multe reclamaţii pentru încălcarea proprietăţii, dar au fost retrase după ce şefii echipelor respective şi-au cerut scuze proprietarilor, adăugănd, ca şi cînd ar fi fost vorba de un caz de forţă majoră: "era pe cînd oamenii au pornit să-l urmărească şi să-l vîneze pe Diavol !".
Ne puteți urmări și pe Google News
Apar şi primele poveşti de vânători şi zvonuri gogonate. O echipă din Luscombe, formată mai ales din tineri, jura că a văzut urmele lucind cu o lumină ca de tăciune aprins. Alţii spuneau cu convingere că au auzit rîsete diabolice rostogolindu-se peste cîmpiile înzăpezite. Iar unii erau absolut siguri că au văzut o umbră uriaşă, cu două coarne, peste vechiul castel de la Powderham. Dacă în timpul zilei ideea că Diavolul mărşăluise o sută de mile în cîteva ore putea fi acceptată ca o ipoteză de lucru, de vânătoare, nu la fel de simple pareau lucrurile la căderea nopţii. Oamenii s-au baricadat în case, aprinzînd cît mai multe lumini şi pîndind de la ferestre, cu armele în mîini, orice mişcare suspectă. Pe străzi şi drumuri patrulau două companii de soldaţi din garnizoana de la Exeter. Zadarnic însă, fenomenul nu se mai repetă, nimic nu tulbură liniştea nopţii. Este de prisos să menţionăm că toate patrulele militarilor nu au dat de nimic. A fost o noapte caldă şi înstelată, cum sunt multe în gloriosul Devonshire. În ziua următoare, 9 februarie, zăpada era pe cale să se topescă, iar urmele nu se mai cunoşteau.
Ce făptură, ce creatură a lăsat acele urme? Ce atribute avea pentru a depăşi obstacolele în felul în care a făcut-o? Cu ce scop? La inceput, numai cei din Devon îşi puneau întrebări. În scurt timp, toată Marea Britanie, ca apoi să devină o enigmă mondială. Presa, după ce verifică bine informaţiile, prezintă faptele, furnizînd şi unele explicaţii. Apar articole la 16 februarie în prestigiosul " TheTimes", la 29 februarie în "Brighton Guardian"; la la 24 februarie, 3 şi 10 martie apare subiectul urmelor pe zăpadă în "Illustrated London News". Din nou apare un articol, la 6 martie în "The Times". Ştirile sunt reluate peste ocean şi pe continent. Se publică sute de articole pe tema urmelor Diavolului, se scriu zeci de cărţi. Se poartă o corespondenţă uriaşă, majoritatea fiind îndreptată către ziarele în cauză dar şi către "Royal Society".
Reiese că urmele de copite pe zăpadă din Sudul Angliei nu sunt unice. Acelaşi tip de copite liniare sunt descrise de navigatorul islandez Bjom Heriolfson, care le-a observat pe coasta Labradorului în anul 1001; el botează animalul care a făcut acele urme pe zăpadă "unipod", dar arată că nu a văzut niciunul. Un faimos explorator polar, Sir James Ross, descoperă urme liniare de copite pe zăpada îndepărtatei şi inospitalierei insule Kerguelen, în Antarctica, în luna mai a anului 1840; pe insulă nu exista nicio formă de viaţă. Un naturalist rus afirma că asemenea urme ciudate se întîlnesc extrem de rar în Galiţia, fiind considerate de loclanici (ca şi de cei din Devon) ca aparţinînd Diavolului. Cine întîlneşte astfel de urme, îşi face repede trei cruci şi se duce pe drumul cel mai scurt la biserică, avînd mare grijă să nu treacă peste şirul urmelor.
Recomandările noastre
