Sursa: Arhiva EVZ Cu cât trec anii, zicerea aproximativă care smulgea oricui o citea un risctus amar, pare a nu mai avea deloc substanță. Din binecunoscuta ” țară tristă, plină de umor”, n-a mai rămas decât tristețea. Umorul s-a topit în fața avalașei de prostie care pare că a inundat spațiul românesc, altădată atât de vesel, chiar și când poporul era necăjit…
În aceste zile, în care noi, cei de jos, acolo unde e viața, după cum ne spune sociologul, unde se consumă viața obișnuită, fecundă, aproximativă, a milioanelor de sărăntoci, care nu ne-am scăldat în șampanie și nici n-am mers în țările calde, am deschis televizorul. După o sarma și o răcitură am fi vrut să rîdem. Să vedem o poantă, un actor… Dar, ce să vezi? Zîmbetul (nostalgic) de pe buze ne-a fost desenat tot de marii maeștri ai teatrului românesc, acum oale și ulcele…
Cea mai la îndemînă explicație ar fi aceea că din momentul în care când comediile au ajuns să aibă ca unic scop numai de a face publicul să râdă, a apărut și mai vizibilă latura grețoasă a humorului românesc actual, pentru că sub pretextul de a stârni hazul se comit scenele cele mai grotești. Au apărut tot felul de saltimbanci fără talent, „actori ratați, loviți de paranoia popularității” - cum ar spune Eugen Mihăescu. Altfel, niște oameni simpli și în regulă, doar că nu au har, nu au talent; nu produc, deci, pur și simplu, umor. Fiindcă umorul adevărat e apanajul inteligenței, nu al vulgarității…
Opera lui Goldoni este considerată de marea critică ”un veritabil eveniment social, prin nașterea comediei de moravuri. Stendhal spunea că „în realitate un scriitor trebuie să plimbe o oglindă de-a lungul potecilor”, adică să oglindească în arta literară, realitatea. Caracterele sunt înfăţişate la Goldoni direct, aspru. Pentru el, a face literatură, a face teatru înseamnă a decapita printr-o singură lovitură convenţia. De aceea Carlo Goldoni a fost văzut ca un profanator al sanctuarului commediei dell’arte. „Masca de teatru, spune George Banu, înscrie o fiinţă în memoria unei arte.” Împotriva acestei memorii se ridica la Veneţia Carlo Goldoni. Spre deosebire de toţi ceilalţi autori dramatici ai epocii, Goldoni s-a aplecat spre situaţiile obişnuite ale vieţii, situaţii ce au putut pune în lumină caractere, iar măştile şi costumele de bâlci au fost înlocuite cu fizionomii.
Ne puteți urmări și pe Google News
Noi ne-am îndepărtat de umorul de calitate. De ce, și cum s-a produs această catastrofă? E simplu. Fiindcă nici tragismul, tragicul, nu mai sunt aceleași. Această antagonie tragică între principalele personaje - bogați și săraci - a alunecat de la a avea posesiuni, spre a avea putere. Așa cum s-a schimbat și definiția personajelor. Astfel, bogat este cuvântul care imaginează un individ pe care nimic și nimeni nu-l poate schimba. În consecință, sărac a devenit cuvântul care descrie o mare de oameni care nu pot, niciodată, să schimbe nimic. Ori, în aceste condiții nici umorul nu poate fi decât vulgaritate și prost gust. Umorul inteligent provenea din faptul că autorii de texte cu talent și cultură se raportau la moravurile vremii, dar și la confruntarea între săraci și bogați. de la John și Sir/Lady și pînă la celebrul și săracul Bulă față în față cu nomenclatura comunistă, totul era un joc inteligent al replicilor generatoare de umor bun. Acum, umorul de bun simț este doar un strigăt al celor săraci și slabi și exprimarea unui adevăr mai mult trist: acela că ei sunt acum, mult mai săraci decât au fost pe vremea când cei bogați erau doar bogați, însă nu puternici, nesimțiți și proști, așa cum sunt acum.
Avocatul veneţian Carlo Goldoni avea o cultură clasică de invidiat, dar şi capacitatea de a evada din cadrul rigid, când practica scrisului i-o impunea: „Teatrul a fost născocit ca să îndrepte viciile, să ridiculizeze proastele obiceiuri; şi când comediile din antichitate făceau aşa, tot norodul era de acord cu ele, pentru că, văzând copia unui anumit personaj pe scenă, fiecare găsea originalul fie în el însuşi fie în vecinul său”.
Recomandările noastre
