Lucrurile s-au petrecut astfel. În anii ’80 mă ocupam cu frenezie de descoperirea unor tineri înzestrați pentru literatură. Primeam aproximativ 1.000 de plicuri pe săptămână cu texte ale unor necunoscuți, din aproape toate localitățile țării. Eram uimit și entuziasmat de imensele resurse de talent literar pe care le descopeream și mă simțeam dator să le pun în valoare, ca pe o bogăție națională ignorată. Printre plicurile primite, s-a numărat și acela al lui V., profesor stagiar într-un sat aflat departe de București (el fiind bucureștean) .

O povestire a lui mi-a atras imediat atenția, prin inventivitate și umor fin. Era vorba acolo de un profesor căruia i s-a pierdut diploma de absolvent de liceu. Deși era clar că făcuse liceul, în condițiile în care avea o licență în litere, birocrația comunistă îl obligă să urmeze din nou liceul, ca să fie cu actele în regulă. Drept urmare, îmbracă uniforma școlară, ia loc într-o bancă, alături de elevii lui, și ascultă lecțiile predate de profesori (care până nu demult îi fuseseră colegi), își pregătește temele acasă, dă extemporale. Mai mult decât atât, se împrietenește cu câțiva liceeni, merge cu ei la „bairamuri”, comentează meciurile de fotbal, se laudă, ca și ei, cu sfidarea profesorilor. Constată cu acest prilej că este mai prejos decât adolescenții, că experiența lui de matur îl face necompetitiv și chiar stângaci în relațiile cu ei. Cu mare efort reușește să le câștige prețuirea.

Situația, productivă din punct de vedere literar și generatoare de un umor irezistibil, dovedea fără discuție talent. Am publicat imediat textul necunoscutului în revista la care lucram, însoțit de o prezentare. I-am cerut tânărului și alte texte (ca să mă conving că entuziasmul meu nu se datora unei impresii de moment) și m-am angajat într-o adevărată campanie de susținere a lui. Le-am vorbit despre el și altor scriitori, l-am ajutat să publice o carte, am scris apoi despre această carte. Succesul literar l-a ajutat să se transfere la o editură din București. Atunci, în sfârșit, l-am cunoscut și mi-a făcut plăcere să descopăr că era un tânăr educat (nu numai talentat). Am avut lungi convorbiri cu el, străduindu-mă, cu tact, să corectez unele note stridente din scrisul lui. A înțeles repede, oricum citea mult și se forma din mers, în scurtă vreme m-a depășit și pe mine în cunoașterea literaturii străine.

Nu doar îl prețuiam, îl admiram. M-am simțit dezamăgit când și-a părăsit iubita, despre care îmi vorbise adeseori, cu înflăcărare, pentru a se căsători cu fiica unor oameni mai bine situați în societate, dar am trecut cu vederea episodul. I-am cunoscut și pe părinții lui, amândoi oameni de lume, politicoși și exersați în întreținerea unor relații utile, poate prea calculați pentru gustul meu. Ei mi-au cerut să-l cunun pe fiul lor, nu la biserică, ci acasă la ei, ca să nu se afle că s-a oficiat o căsătorie religioasă; de ce „să-i stricăm viitorul băiatului?” (în regimul comunist aveai de pierdut dacă se afla că mergi la biserică). Am simțit o strângere de inimă pentru că eu mă căsătorisem la Catedrala din Ploiești (tot în regimul comunist) și momentul fusese înălțător. Totuși le-am îndeplinit rugămintea.

Apoi, pe neașteptate, V. și soția lui au fugit din România și au început o viață nouă în Statele Unite. Ea a făcut acolo o carieră fulminantă, ajungând vicepreședintă a unei cunoscute firme multina ționale. V., însă, a eșuat ca scriitor, nereușind să învețe repede engleza vorbită de americani și complăcându-se în situația de soț al unei femei cu mulți bani. Rămas singur acasă, în fiecare zi, uda florile din grădina luxoasei lor vile și aluneca în reverii, imaginându-și că primește Premiul Nobel.

Nici căderea comunismului în România, în 1989, nu l-a trezit. La insistențele mele, a mai scris o carte, pe care i-am publicat-o la editura soției mele. M-am străduit să-l relansez ca scriitor în România și într-o oarecare măsură am reușit.

Când s-au întors pentru o scurtă vacanță în țară, le-am organizat o excursie în munți, cu opriri la casele unor pădurari cunoscuți de mine, la stâne pierdute de lume, la mânăstiri, la cabane greu accesibile. Deși între mine și soția mea, pe de o parte, și el și soția lui, pe de altă parte, este o diferență de vârstă greu de ignorat (noi fiind cu zece ani mai în vârstă), ne-am purtat toți ca niște studenți, ne-am bătut cu pistoale de apă, am râs cu lacrimi, am făcut fotografii. M-a impresionat faptul că soția lui se angaja prin telefonul mobil (unul sofisticat, conectat prin unde radio la un satelit) în rezolvarea unor probleme importante ale firmei din SUA, cum ar fi înființarea unor noi filiale în Anglia sau Japonia.

A fost ca un vis. Ne-am întors din munți bronzați și mai buni prieteni ca oricând. V. mi-a făcut cunoscute proiectele lui literare care m-au încântat.

Apoi, la București, el a cunoscut niște oameni cu veleități de politicieni și s-a lăsat convins de ei să intre în viața politică. Se lăudase că are bani mulți (cu care ar putea să cumpere o insulă!), ceea ce l-a făcut interesant. S-au înțeles să înființeze un partid pe care el să-l conducă în calitate de președinte.

Înainte de a se întoarce acasă, în America, V. m-a căutat și, în liniștea unui restaurant fără alți clienți, la o cafea, mi-a spus:

− Alex, am hotărât să renunț la literatură. Nu duce nicăieri. E o etapă depășită din viața mea.

Am vrut să-l contrazic, dar m-a oprit:

− Să nu începi cu predicile tale de umanist din secolul nouăsprezece! N-am venit să mă sfătuiesc cu tine, vreau doar să te anunț. Am un nou plan de viață. Literatura nu mai înseamnă nimic pentru mine. Vreau să mă afirm în viața politică. Mă urmezi?

− Nu. Dar putem rămâne prieteni.

− Nu, Alex. Nu mai am nevoie de tine.

Întrucât renunț la literatură, prietenia cu tine ar fi o pierdere de timp. Nu-ți mai găsesc un loc în noua mea agendă.

N-am putut să vorbesc. Era ca și cum ar fi scos un pistol și m-ar fi împușcat în inimă.

 

Te-ar putea interesa și: