„De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, și se va muta.”

Aceste vorbe, cu care Iisus își ceartă ucenicii (numindu-i mai înainte „neam necredincios și îndărătnic”) pentru lipsa lor de credință, care i-a împiedicat să vindece un copil bolnav, ne încurcă și mai mult. Cum adică, viitorii apostoli, viitorii sfinți, care au stat atâta vreme în preajma Mântuitorului, sunt „necredincioși”? Atunci noi, vai de capul nostru, ce să mai nădăjduim?

Creștinismul este religia paradoxurilor, începând cu Moartea pe Cruce care deschide porțile Vieții. În ciuda aparențelor, episodul din viața lui Iisus căruia îi este dedicată această Duminică (a X-a după Rusalii) este de un optimism orbitor.

Așadar, pe când cobora cu Petru, Ioan și Iacob de pe Muntele Tabor, unde avusese loc Schimbarea la Față și Iisus se arătase în toată slava Sa dumnezeiască, la El vine un om care Îi cere să-i vindece copilul bolnav, după ce încercase fără succes la ucenicii Acestuia.

Scena apare în toate evangheliile sinoptice (Matei, Marcu, Luca), însă relatarea celui de-al doilea surprinde un detaliu fascinant: Iisus îi spune tatălui că trebuie să creadă pentru a-și vedea copilul vindecat. Atunci bărbatul, cu lacrimi în ochi, izbucnește: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Sunt cele „mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată”, scrie Nicolae Steinhardt. Și mai paradoxale. Din aceeași familie cu „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit!” pe care Blaise Pascal I le pune în gură lui Mântuitorului. Sau cu „În cine cred? În Iisus Hristos, sper!”, ale lui Eugen Ionescu, unul dintre marii frământați ai lui Dumnezeu, care și-a găsit credința și liniștea spre finalul vieții. La fel ca Eliade.

A începe să-ți pui întrebări, să te îndoiești, să te frămânți în legătură cu relația ta cu Dumnezeu, toate sunt semne că Îl cauți. Iar dacă Îl cauți, L-ai și găsit!