Acum cîteva zile, mi-am adus aminte de Richard G. Stern. Fără vreun motiv anume. Preocupat fiind de problema bătrîneții, pe fondul unor beteșuguri pe care le simt eu însumi, mi-am amintit brusc de el.

După cum spun unii dintre cei care l-au cunoscut, l-au citit și i-au cunoscut activitatea didactică, el a fost cel mai celebru necunoscut al Americii. Eu nu l-am cunoscut atît de bine – s-a întîmplat, doar, să ajung într-o sală în care el conferenția acum vreo 17 ani.

Richard G. Stern s-a stins în 2013, în vîrstă de 84 de ani, la reședința sa de pe insula Tybee – un loc aparte situat la gura de vărsare a fluviului Savannah în Atlantic, foarte aproape de coastele statului american Georgia. Din 1955 pînă în 2002 a fost profesor de literatură la University of Chicago. A devenit faimos printre oamenii de litere scriind cronici literare la diverse mari publicații americane. Critica sa este alertă, suculentă, informată, ghidată de un instinct estetic fără greș.

Cursurile sale au devenit și ele faimoase în cercuri restrînse, atrăgînd, la diverse vîrste, celebrități de prim rang - Saul Bellow, Philip Roth, Norman Mailer, dar și poeți americani de glorie ai anilor 60 precum John Berryman ori Robert Lowell, veneau printre studenți să asiste la cursurile lui Stern. Prietenia dintre Bellow și Roth la cursul lui Stern s-a născut. A cunoscut bine și a corespondat mult cu figuri legendare, precum Ezra Pound, Samuel Beckett și Borges. Cheia destinului său aceasta pare să fi fost: celebru în cerc restrîns, necunoscut în cercuri largi. Richard Stern a fost un scriitor foarte apreciat în cercul îngust al breslei, dar relativ puțin cunoscut publicului larg. Sintagma „scriitorul scriitorilor” (o preluare a faimosului „pictorul pictorilor” cu care Manet s-a referit la Velazquez) parcă pentru Richard G. Stern a fost inventată, cu precizarea că proporțiile trebuie păstrate, totuși. A scris peste 20 de cărți - poezie la început, apoi romane și proză scurtă.

După a 21-a carte publicată, cineva s-a gîndit să-l anunțe publicului drept „cel mai bun autor american de care nu ați auzit”. Altcineva a spus că „este faimos pentru că nu este deloc faimos”. Stern însuși a spus despre sine: „Am fost un fost încă înainte de a fi ceva”. Amuzament amar. De altfel, toată literatura lui mărturisește un umor solid, luciditate și o acidă descriere a vieții interioare a intelectualilor, inclusiv a momentelor penibile. Succesul lui de breaslă, cel pe care francezii îl numesc „succès d’estime”, nu a rămas sterp. Dimpotrivă, a rodit în premii prestigioase care, măcar formal, l-au așezat în galeria recunoașterii alături de mari scriitori.

În România este cvasi-necunoscut. După cîte știu, nimic din ceea ce a scris nu este tradus în românește. Printr-un concurs de împrejurări bizare, cum ziceam, am ajuns să asist la o conferință a sa la Chicago, acum vreo 17 ani. Stern a vorbit fascinant despre literatura americană a timpului. Am fost impresionat de inteligența sa sclipitoare, de erudiția sa cuminte, dar și de măiestria cu care stăpînea tema. Un timp după aceea, am citit în „Chicago Tribune” o mărturisire a sa. De altfel, cred că acest text mi-a revenit în minte zilele trecute cînd, cum spuneam, inexplicabil, cînd m-am gîndit la îmbătrînire, la el m-am gîndit. Spunea Stern că, pe la mijlocul anilor 90, i-a scris o scrisoare prietenului său, Saul Bellow, în care îi mărturisea că a obosit, că nu mai simte nici o motivație și nici un sens, că se simte bătrîn și îi vine ”să arunce prosopul”.

Privitor la tentația abandonului, Bellow i-a răspuns lui Stern astfel: „Eu nu aş arunca încă prosopul. O mică glumă, ca să fiu mai clar. Un bătrîn trăieşte singur într-o pădure şi, pentru că se apropie iarna, îşi face provizia de lemne pentru foc. Într-o zi, îşi dă seama că nu mai poate să ridice lemnele pe umăr să le care acasă şi, în deznădejde, ridică ochii spre cer şi spune: „O, Doamne, trimite-mi moartea!” În secunda următoare, moartea apare spunînd: „Aţi trimis după mine, domnule?”, la care bătrînul replică: „Da, dă-mi o mînă de ajutor şi ridică-mi lemnele astea pe umăr că mai departe mă descurc singur.” Aşa că nu arunca prosopul căci s-ar putea să ai nevoie de el într-una din zile ca să-ţi ştergi fruntea inspirată.”

Mi-a rămas în minte gluma lui Bellow pentru că seamănă mult cu felul în care a păcălit Ivan Turbincă moartea în fabuloasa poveste a lui Creangă. Dar și pentru că descrie o anumită slăbiciune a noastră în fața vorbelor mari. Uneori, spunem că am vrea să ni se întîmple lucruri ultime, că ne-am săturat, gata, e de-ajuns. Ce s-ar întîmpla dacă, deodată, Dumnezeu ne-ar trimite exact ceea ce spunem? Am fenta, cu abilitate, precum bătrînul din gluma lui Saul Bellow.

Pe de altă parte, una dintre percepțiile nu foarte corecte asupra bătrîneții este aceea că e un fel de antecameră a morții. Cicero contrazice această prejudecată, amintindu-ne că nu există o vîrstă a morții: mor oamenii în putere, mor tinerii, mor adolescenții, ba chiar, vai!, mor și pruncii. Un gînd medieval spunea că din clipa în care te naști ești la un pas de moarte, niciodată departe de ea. Statistic, îmi veți spune, bătrînii mor mai mult. Dar nu vi se pare că lucrul cu argumentul statistic cînd vorba de moarte e o prostie? Nu vi se pare că a gîndi despre propria moarte privind tabele statistice este cel puțin caraghios? Sper că cititorii acestui colț de pagină sînt suficient de inteligenți și de cultivați să știe că moartea nu este o statistică, după cum nici viața nu este.

În orice caz, vorba lui Bellow, nu aruncați prosopul că o să vă trebuiască cînd veți avea nevoie să vă ștergeți fruntea după cîte un efort.