Criza combustibililor fosili pe continent, consecință directă și majoră a războiului din Ucraina, conferă o nouă dimensiune termenului de diplomație energetică în lexicul cotidian al Uniunii Europene. Sarcinile acestei componente a diplomației continentale vizează realizarea unui alt tip de uniune energetică prin desprinderea de un mare furnizor - Federația Rusă - înlocuirea acestuia cu alți furnizori și renunțarea treptată la combustibilii fosili.

Până atunci calea e lungă iar războiul este acum și mai ales, este lângă noi. Acesta impune schimbări profunde în sistemul energetic al Europei și acțiuni de mare curaj al căror efect nu va fi imediat dar va demonstra dorința de unitate și solidaritate a membrilor Uniunii. Chiar dacă nu lucrează decât parțial la lumina zilei, diplomația energetică și-a intensificat activitatea în condiții extrem de dificile întrucât armonizarea intereselor interne și externe ale celor care formează Uniunea și ale furnizorilor - obiectiv aproape utopic până mai ieri - trebuie atins. Cu orice preț.

O simplă incursiune în istoria secolului trecut ne arată că diplomația energetică a apărut în perioada interbelică - atunci nu avea o conotație precisă - și a fost utilizată ca termen geopolitic în timpul celei de a doua crize a petrolului din anii ‘70 pentru a se evidenția acțiunile membrilor OPEC. Nu-mi propun în aceste rânduri o istorie a acestui tip de diplomație ci aș vrea să mă abat asupra noului său rol în rezolvarea problematicii energetice regionale, generată de conflictul din est și consecințele acestuia pe termen mediu și lung.

Desprinderea de Rusia-necesară, dar nu suficientă

După criza petrolului din anii ‘70, schimbarea parțială a parametrilor strategici la nivel planetar, dinamica și tendințele mediului de securitate au condus la o creștere fără precedent a energiei politico-diplomatice și militare angajată în stăpânirea resurselor energetice mondiale. Acest tip de competiție depășea cu mult matricea bipolară a Războiului Rece. Fiecare stat își vedea de propriile interese. Uniunea Sovietică a înțeles rapid că energia de care dispunea cu prisosință este o armă cu eficiență garantată în timpul oricărei crize și a început exportul de materii prime spre vest cu concursul importatorilor.

Fie socialiști fie capitaliști. Rusia a preluat ștafeta și vreme de trei decenii și-a consolidat suveranitatea în domeniu cu ajutorul acelorași clienți deveniți între timp membrii NATO și UE. Diplomația energetică și-a făcut loc în războiul surd între cei care nu aveau resurse și cei care aveau prea multe, adică Federația Rusă.

Primul semnal de alarmă care depășea cadrul diplomatic și politic stabilit în ultimul sfert de secol a apărut după ocuparea peninsulei Crimeea când, pe fondul sancțiunilor Occidentului, la Moscova apăruse ideea utilizării armei gazului și petrolului însă era prea devreme. Acum nu mai este. Totuși, desprinderea de gazul și petrolul Federației Ruse a fost un obiectiv constant al Uniunii Europene dar mereu a apărut câte ceva - conflictul din Libia, accidentul de la Fukushima, de exemplu - care a amânat luarea unor decizii clare, serioase. Mai mult, dependența de resursele energetice care veneau din est a crescut. Nu vreau să cred că cei care au determinat războiul civil di Libia s-au gândit la consecințe de acest gen și au mers mai departe cu inițiativa lor.

Mediterana – placă turnantă pe segmentul energetic european

Comisia UE condusă de Ursula von den Leyen s-a angajat serios în continuarea procesului de decarbonizare dar și-a modelat politica în funcție de un alt eveniment extrem: pandemia COVID-19. Decarbonizarea a continuat dar dependența de materiile prime energetice rusești a rămas aceeași. Au urmat planurile Fit for 55% privind accelerarea tranziției energetice și EuroPower EU cu ridicarea ștachetei la 45% surse alternative pentru mixul energetic european din care 70% energie electrică produsă pe continent. Acestea ar fi măsurile luate de comisie alături de recomandările din ultimele săptămâni referitoare la economisirea energiei și solidaritatea europeană în domeniu.

Dar diplomația energetică înseamnă ceva mai mult mai ales că la începutul anului viitor ne paște o criză fără precedent în domeniu. Greutatea specifică a acestui tip de diplomație este în creștere însă fiecare mare consumator își extinde și activează mai întâi propriile canale diplomatice și cele de influență la Bruxelles.

Guvernul de la Roma, prin activitatea directă a primului ministru și cea a Ministerului de externe și-a intensificat contactele cu vechii furnizori - Algeria, Angola, Azerbaijan, Qatar – a obținut mai mult de la ei și încearcă să pună bazele unui hub energetic în Peninsulă. Configurația teritoriului îi permite Italiei atragerea unor fluxuri energetice din centrul și estul Mediteranei. Cu ajutorul resurselor financiare din PNRR, unele porturi vor fi dotate pe măsură inclusiv pentru procesul de degazificare a GLN (gaz natural lichefiat) urmând exemplul Spaniei. Revine în atenție proiectul EastMed - Poseidon, o mai veche inițiativă europeană de aprovizionare cu gaz din Israel, nordul Egiptului și Cipru.

Gazoductul urmeză să tranziteze apele teritoriale ale Turciei - extinse după acordul turco-libian din noiembrie 2019 - și Greciei cu terminalul la Otranto - Italia. Pentru Italia și Grecia în primul rând, dar și pentru Slovenia, Slovacia, Austria și Germania, EastMed - Poseidon ar fi o adevărată …gură de gaz. Aceasta în condițiile în care sistemul TANAP (Trans Anatolian Gas Pipeline) - TAP (Trans Adriatic Pipeline) care transportă gaz din Azerbaijan în sudul Italiei, pornește dintr-o zonă aflată în sfera de influență - este drept, reziduală – a Rusiei și, în plus, Baku nu dispune de logistica necesară creșterii capacității de stocare la sursă și transport. EastMed - Poseidon se lovește însă de opoziția Turciei care s-ar vedea exclusă din ecuația energetică a Mediteranei Orientale rămânând doar cu sistemul de transport din Asia Mică și, eventual, cu ce va descoperi în apele sale teritoriale,

Diplomație și lobby…

Diplomația energetică italiană și cea spaniolă își extind influența la Bruxelles. Lobby-ul hispano-italian acționează pentru realizarea unui gazoduct între Barcellona și Livorno - primul din Mediterana prin care hidrocarburile, obținute prin degazificarea GLN în instalațiile spaniole, sunt transportate de la vest la est. Costul total este de 3,5 - 4 miliarde euro. Se discută, de asemenea, despre o conductă care să transporte gaz provenit din GLN, din Spania spre Germania care va tranzita Franța - țară care trece printr-o gravă criză a energiei nucleare - regina producției de energie în Hexagon.

Arhitectura energetică europeană va trece printr-o perioadă de tranziție extinsă pe mai mulți ani. Fluxurile energetice de la vest la est vor deveni prioritare iar conexiunile privind transportul intra-european al energiei electrice - între Italia și Grecia, de exemplu - sau din afară (Egipt-Grecia) se vor înmulți.

Observăm că deconectarea de Rusia face ca o mare parte din ansamblul căilor de transport al materiilor prime energetice să se transfere din nord-est în sud-estul continentului, în bazinul Mediteranei extinse - care cuprinde și bazinul pontic. Este drept, Marea Mediterană a fost mereu o placă turnantă între trei continente în primul rând pe segmentul economic dar și politic și militar. Intensificarea activității pe segmentul energetic reclamă o protecție sporită a acestei regiuni. Despre amenințările și factorii de risc în Mediterana vom vorbi într-un număr viitor al publicației noastre.