Aflat la Târgul de la Frankfurt, unde i-au fost lansate şase volume din prima sa serie de autor în România, scriitorul vorbeşte despre proiectele aflate în lucru.

Norman Manea îşi regăseşte, la 72 de ani, locul în bibliotecile românilor, datorită seriei de autor pe care i-o dedică editura Polirom. Într-un interviu, realizat la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, unde s-a numărat printre invitaţii speciali, Norman Manea a pomenit două „cazuri“ care preocupă opinia publică: Ioan Petru Culianu, despre care va scrie mai multe în cartea la care tocmai lucrează, şi Milan Kundera, scriitorul pe care îl apreciază pentru verticalitatea sa şi care-i aduce aminte de propriul destin marcat de exil.

Regimul fascist din România celui de-al doilea Război Mondial l-a obligat să părăsească Bucovina natală, deportat cu familia în Transnistria, regimul comunist l-a constrâns să părăsească din nou ţara, la 50 de ani, după ce i-a fost anulat premiul Uniunii Scriitorilor din 1979, iar presa vremii a demarat o campanie antisemită de denigrare a sa. Distanţa s-a mărit după 1990, când Manea a atras „furia“ lumii culturale din România publicând o recenzie critică la memoriile lui Mircea Eliade.

Manea, care traieşte în Statele Unite cu statutul de „Writer in Residence“, este apreciat ca unul dintre cei mai importanţi prozatori ai literaturii contemporane şi un candidat credibil pentru premiul Nobel. Opera sa, recompensată cu premii importante, precum „Medicis Etranger“ în Franta sau „Nonino“, în Italia, a fost tradusă în aproape 20 de  limbi în întreaga lume, iar el este membru al Academiei Artelor din Berlin, membru al American PEN Center şi Doctor Honoris Causa al Universitatilor Cluj şi Bucureşti.

EVZ: Prima dvs serie de autor într-o Românie care v-a ignorat aproape 20 de ani... Norman Manea: E o schimbare, datorată, desigur, celor de la Polirom, dar şi unei schimbari generale în atmosfera din România. Nu ştiu cât este de sinceră şi nici nu mă interesează asta. Doar mă bucur ca este aşa. România este parte a Comunităţii Europene şi trebuie să facă faţă acum acestui nou statut. Când am fost în ţară, în primavară, n-am refuzat nici un fel de invitaţie, deşi pe unele le suspectam că nu sunt de cea mai bună credinţă. Am luat lucrurile aşa cum sunt, fără să încerc să le judec sau să le condamn. Mi-ar fi placut ca România să-mi fie favorabilă, astfel încât cărţile mele să apară mai devreme. Nu am facut rău României, dimpotrivă, am fost prezentat mereu ca scriitor român.

Aţi primit un ordin al statului român în 2006... Ambasadorul român din SUA mi-a transmis un ordin, meritul cultural, nu mai ştiu cum se numea... Dar şi aici e o „floricică”. Iniţial fusesem anunţat că în presa româna se scrie că voi primi cel mai înalt ordin al României. Nu primisem nicio înştiinţare oficială. Abia când a venit doamna Corina Şuteu directoare la ICR New York, a fost organizat un dineu la ambasador (eu am pus condiţia să fie simplu, fără pompă, să mi se dea distincţia, să mulţumesc şi gata).

Când să-l primesc, am aflat că primesc o distincţie cu trei clase mai jos. Mulţi prieteni m-au sfătuit să-l refuz. Am ezitat. În cele din urmă am decis să-l iau, ca să nu mi se reproşeze că aş dispreţui ţara sau că jignesc pe cineva... Dar nu m-am întalnit nici cu Băsescu, nici cu Becali. Becali e pitoresc (râde).

Credeţi că schimbarea evocată are legătură şi cu faptul că se vorbeşte deseori despre şansele dvs la premiul Nobel? Se poate. Dar asta nu înseamnă că eu sunt cel care va primi premiul Nobel. Ceea ce se vorbeşte şi se scrie e una, ce se întâmplă e alta. Eu nu voi lua premiul Nobel. Dar se poate ca, potrivit anumitor strategii politice şi nu numai, lumea din România să se fi gândit să fie „safe”, să fie în „siguranţă”.

În cazul în care din nenorocire se întâmplă dracia să ia Manea Nobelul, măcar să arătăm şi noi că am preţuit omul. Loteria pentru Nobel e imensă, nu cred ca îl voi primi vreodată eu. Dar cred că România ar înnebuni într-un caz ca acesta.

Va consideraţi un scriitor politic? Şansele la Nobel par mai mari pentru un simpatizant de stânga... Aş fi vrut sa scriu numai romane de dragoste (râde), dar nu s-a putut. Sunt un scriitor politic în măsura în care am trecut prin ce am trecut. Din păcate. La 5 ani am fost deportat cu familia în Transnistria, apoi am devenit incomod regimului de la Bucureşti, care a obligat Uniunea Scriitorilor să-mi retragă premiul, am fost atacat în presă ca evreu, în cele din urmă am plecat din ţară, deşi nu asta voiam. În fine, nu am simpatii de stânga. Dimpotrivă. Dar mi se pare că ruinarea idealului de stânga nu a fost până în momentul acesta înlocuită cu un proiect autentic şi valabil. Nu urăsc stânga, dar, aşa cum am mai spus, nu mai pot suporta nici prostia stângii şi nici aroganţa dreptei. Aşa că rămân la mijloc, aici, cu cărţile mele.

Alţii au crezut în forţa stângii cândva şi au făcut greşeli, se pare. Milan Kundera, despre a cărui verticalitate aţi vorbit în mai multe rânduri cu admiraţie, este pus acum în discuţie... Am citit şi eu despre asta şi spun că este o chestie complicată. Faptul că această dovadă este pusă în circulaţie după patruzeci şi ceva de ani aruncă, pentru mine, un mare semn de întrebare. Nu ştiu încă ce va spune el, - nu mă refer la ce spune acum, în primul moment, când neagă -, ci mă întreb ce va spune mai târziu, după ce acuzatorii vor aduce noi dovezi.

Nu în ultimul rând, mă întreb cum se face că securitatea cehă nu a folosit acest „capitol” din trecutul lui Kundera pe vremea în care acesta era în dizidenţă. Atunci când se străduiau să-i facă rau, când Kundera era elogiat în toate editorialele presei franceze şi mondiale şi când, părăsind Cehoslovacia, devenise duşmanul numărul unu al ţării? Statul Ceh ar fi putut fi tentat să-şi facă un „favor” aratând lumii faţa „reală” a lui Kundera... Povestea asta, din câte am înţeles, divizează Cehia în două: unii spun că dovada e un fals, alţii că este foarte posibil ca el să fi făcut poliţie poltică.

Trebuie să ţinem cont şi de realitatea de atunci. Kundera avea 20, 21 de ani, cred că era comunist în acel moment. În 1949, avusese deja nişte dificultăţi cu partidul şi era pe punctul de a fi exmatriculat din facultate. Se poate bănui că a „colaborat” pentru a-şi aşeza situaţia. În cele din urmă nu a fost exmatriculat. Cine poate să spună...? Nu ştiu. Dacă se dovedeşte că este adevărat, o asmenea complicitate mi se pare de neiertat. Cred că într-o anumită perioadă, în 2 săptămâni, o lună, de ambele părţi, vor apărea nişte clarificări.

Unele lucruri nu se clarifică nici după aproape douăzeci de ani, cum este cazul Ioan Petru Culianu, unul dintre cazurile care au o legatură şi cu biografia Dvs.... Philip Roth vă întreabă, în „Întoarcerea huliganului“, dacă va temeţi de întoarcerea în România... În 1997 am venit în ţară însoţit de o anumită teamă. În acea perioadă s-a mai întâmplat ceva, ce nu am mai povestit în „Întoarcerea Huliganului“. Voi povesti pe larg acel episod în cartea la care lucrez acum. La colegiu (n.r. Bard, New York) am primit o scrisoare de ameninţare cu moartea, expediată din SUA, iar eu am pus-o în legătură cu Eliade, cu legionarii şi cu moartea lui Culianu.

În cele din urmă s-a dovedit că nu avea nici o legătură cu astea, era un fel de farsă, dar eu nu aveam cum să ştiu de la început. Am plecat cu o anumită stare spre România, deşi Culianu nu murise în ţară, ci la Chicago. În noua mea carte voi scrie multe despre moartea lui Culianu. A existat un interviu în sensul acesta, al cuiva pe care prefer să nu-l numesc, care a luat legătura cu comunitatea româna naţionalistă din Chicago şi a discutat cu ei moartea lui Culianu. Iar ei au spus: „Culianu a fost membru al familiei“.

Dupa cum ştiţi, în limbajul mafiei familia are o anumită structură... Cine trădează este pedepsit. Acesta era un răspuns pe care m-am bazat când am scris despre cauza morţii lui Culianu. Dar nu vreau să vorbesc mai mult despre noua mea carte acum.

 La rândul dvs aţi căzut în „dizgraţia” unor membrii din marea familie a oamenilor de cultură din România, după ce, în 1992, aţi publicat un articol critic la adresa lui Eliade...  A fost un şoc mare pentru mine. Eu nu am scris o carte, ci doar o recenzie la memoriile lui Eliade. Mă rog, te deranjează un articol, începi o discuţie publică, un scandal, e normal. Dar între timp au trecut 20 de ani şi chestia asta, deşi e adormită, există încă acolo, în memoria celor care mă judecă pentru asta, în atitudinea multor colegi români. Între timp au apărut şi alte cărţi care au demonstrat că eu am fost onest, nu am exagerat, ca nu am inventat. Asta e viaţa, mă rog.

În mai multe intreviuri aţi vorbit despre „repararea“ vinei din timpul celui de al doilea Război Mondial. La Bucureşti se va construi Monumentul Holocaustului... Aşa cum explicam într-un articol scris cu ceva vreme în urmă pentru „Neue Zürcher Zeitung”, cred că este aboslut necesar ca în fiecare ţară să fie înălţate şi monumente ale ruşinii, nu numai monumente ale eroismului. Pentru că aceste monumente ale ruşinii spun tot atat de multe lucruri, la fel de importante, ca şi o statuie a unui Wilhelm al nu-ştiu-câtelea călare pe cal. Nu cred că se poate concepe că doar eroismul e pedagogic. O importantă valoare pedagogica o are si rusinea, recunoasterei vinei, dezbaterea vinei sau a unei anumite imprejurari istorice.

IOAN PETRU CULIANU

„Comunitatea română naţionalistă din Chicago nu are mâinile curate”

Ioan Petru Culianu, fost profesor la Universitatea din Chicago, colaborator al lui Mircea Eliade şi autorul unor lucrări precum „Călătorii în lumea de dincolo“, a fost asasinat pe 21 mai 1991, la numai 41 de ani. Culianu a fost găsit împuşcat în cap în toaleta Universităţii.  După părerea unora, Culianu a plătit cu viaţa cercetările sale critice asupra trecutului lui Eliade şi articole acide la adresa lui Ion Iliescu (pe atunci preşedinte al României), publicate în ziarul „Lumea Liberă“.

Crima a rămas neelucidată, iar personalităţi precum Ted Anton, autorul cărţii „Eros, Magie şi asasinul profesorului Culianu“, suţine că cercetătorul a fost victima „securităţii române şi a cercurilor legionare din Statele Unite“. În câteva interviuri, precum cel publicat în 2004 în  „Frankfurter Rundschau“, Norman Manea leagă acest asasinat de comunitatea românească din Chicago. „Cred că în cazul asasinării lui Culianu comunitatea din Chicago nu are mâinile curate“, spunea Manea, care consideră că „păcatul” lui Culianu constă în faptul că a criticat „latura naţionalistă a lui Eliade”.