A fost de-ajuns să stau o săptămână în ţară, ca să mă întorc la visul pe care l-am nutrit de când am scris prima cronică sportivă (în revista „Ateneu” de la Bacău, acum treizeci şi cinci de ani), şi anume de a nu scrie niciodată nimic despre fotbal.
Am văzut la TV câteva meciuri. Ştiu toate rezultatele. Mi-a crescut admiraţia faţă de Corpodean şi de Lajos. M-am bucurat de marşul triumfal al Stelei spre suburbiile Europei şi nu mai puţin de consecvenţa dinamoviştilor etapă de etapă. Am căscat gura la emisiunea lui Ioaniţoaia de duminică noaptea. Şi mi-a trecut tot cheful de fotbal românesc. Aşadar, nimic despre fotbal.
Rămân cu... Ei, Doamne, tocmai asta e problema: cu ce rămân? Avem totuşi două bronzuri europene la atletism în sală. Nu e mult. Dar e mai mult decât în ultimii ani. Handbalistele noastre au bătut de două ori Danemarca, Macedonia, Germania (realizau şi cu nemţoaicele dubla, dacă nu jucau patru meciuri în patru zile, în care mai zburau şi cu avionul). Radu Voina ştie ce face.
În fine, tenisul. Duş scoţian curat. Prima zi, rece. Dar ce zic eu? Îngheţată. Nici măcar o singură ocazie de break. Pronosticul lui Ilie Năstase părea să se împlinească. După ce o încasase ca un amator, Hănescu declara că n-a prins o zi grozavă. Ceea ce observasem şi eu. Era atât de senin, încât îţi venea să-l suspectezi că n-a crezut nicio clipă în şansa lui. Se resemnase cu înfrângerea înainte de meci. Şi nu juca nici cu Federer, nici măcar cu Djokovici. Avea în faţă un jucător pe care îl mai bătuse. Şi, în perspectivă, altul pe care, de asemenea, îl bătuse. Problema lui Hănescu e mentalul. Dar, spre deosebire de alţii pe care mentalul îi umple de frică, pe Hănescu îl umple de încredere în sine. Bătut măr, dar încrezător. Dumnezeu ştie în ce. L-am auzit comentând şi meciul pierdut duminică în faţa lui Tursunov. Lua o înfrângere, pe care o putea evita, ca pe o fatalitate care nu-l deranja nici cât negrul sub unghie. Când ai două seturi la zero şi întâlneşti un jucător care face greşeală după greşeală, n-ai voie să le pierzi pe următoarele trei aproape fără luptă.
A treia zi, aşadar, tot rece. A doua zi, caldă. Chiar fierbinte. Horia Tecău şi Mircea Copil s-au dovedit, mental, la antipodul lui Hănescu. Au întors un zero-doi în trei-doi ca nişte profesionişti. Deşi n-aveau experienţa lui Hănescu. Şi poate nici talentul lui. Ca să nu mai spun că dublul ruşilor nu era unul oarecare. Îmi pare sincer rău de Hănescu, care se eternizează ca promisiune. Cât despre echipa noastră de Cupa Davis, ea a câştigat un căpitan nejucător, unul dintre marii noştri tenismeni, dar nu-i are încă în perspectivă pe înlocuitorii lui Ţiriac şi Năstase, finaliştii de altădată. Să dea Domnul să mă-nşel!
Recomandările noastre
