Cine este Nichifor Crainic? Se defi nește singur, un „Șoim peste prăpăstia” veacului său. Două tablouri unite de aceeași trăire, în care Profesorul se regăsea deseori până la contopire, până la identifi carea cu „rama”.

Într-un veac în care gândul omului este ghidat cel mai adesea de busola individualismului, când actul și acțiunea iau locul a ceea ce frumos numește românul Fapta și împreună-lucrare, când se resimte acut setea de căutare, de scormonirea-după Rădăcini, în astfel de ceasuri, purcedem la Drum în căutarea lui, a unui Nichifor Crainic, un emerit nu doar al misticii ortodoxe, dar și al românismului, în toată singularitatea conținului de miez. spunea academicianul. „A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism”.

 

„Un simplu mânuitor de cuvinte”

Într-o zi ca cea de mâine, de 22 decembrie, an 1889, se năștea academicianul Ioan Nichifor Dobre, devenit Crainic mai târziu, într-un cosmic gest de preluare de ștafetă a dăinuirii seminței ortodoxe de la Mihai Eminescu, plecat la Domnul în același an. Profesorul de teologie mistică, poetul, jurnalistul, omul politic și scriitorul ortodox militant, s-a considerat pe sine „un simplu mânuitor de cuvinte, un copil desfăcut din cea mai anonimă umilință rurală și intrat în altă lume, în care nu puteam să am nici rude și nici ocrotitori”.

Dacă școala primară a fost făcută în satul nașterii, avându-l ca reper pe învățătorul ce i-a marcat sublim copilăria, Constantin Spâneșteanu, purtător de „geniu didactic”, următoarea treaptă în studiu a fost Seminarul Central de la București. A urmat apoi studiile la Facultatea de Teologie, în paralel cu cele ale Facultății de Litere. A urmat apoi „o viață intelectuală între tunuri”, participând la război ca și soldat snaitar, redactor la ziarul condus de Nicolae Iorga, „Neamul Românesc” și respectându-și în același timp și obligațiile militare.

 

Prietenia cu Arsenie Boca

La Viena începe cursurile Facultății de Filosofie și tot acolo descoperă strălucitoarea mistică ortodoxă, pe care o definea în viitorul său curs- teologia mistică e „știința îndumnezeirii omului, ce te face contemporan cu Dumnezeu.”, curs predat din 1927 la Facultatea de Teologie de la Chișinău, iar din 1933, la Facultatea de Teologie de la București. Ioan Ianolide, frate de credință și de martiraj cu Valeriu Gafencu, spunea că „prelegerile lui universitare îi înălțau pe auditori la ceruri”. Astfel s-a pecetluit în veșnicie prietenia dintre profesorului Crainic și tânărul Zian Boca, viitorul Părinte Arsenie care l-a și adăpostit în iarna 1944-1945, când începuse prigoana comunistă. De asemenea, Părintele Arsenie a fost cel care a și ținut ascuns în podul Mănăstirii Brâncoveanu manuscrisul profesorului său - „Zile albe. Zile negre. Memorii”.

 

15 ani de închisoare

Ne-a rămas mărturia Pr. Dumitru Stăniloe: „Nichifor Crainic lega în mod strâns spiritualitatea românească de Ortodoxie. Era și un mare poet. În poemele sale el exprima această spiritualitate pe care o vedea prezentă în popor. Vedea Ortodoxia ca pe o componentă esențială a spiritualității românești.”

Pentru o scurtă perioadă, a deținut și funcții politice. Atacul la adresa regelui Carol al II-lea și a Elenei Lupescu l-a adus în disgrație, ceea ce a condus la desființarea ziarului „Calendarul”, „ziarul tuturor categoriilor sociale”, întemeiat de el. A fost acuzat că ar fi susținut principiile naziste. Nimic mai fals. Crainic însuși concluziona: „Rasismul german este o doctrină inumană, anticreștină, ce năzuie să întoarcă poporul la cultul sălbatic al focului din mitologia druidică. Rasismul este o nebunie și se bazează pe o filosofie anticreștină fundamentală”.

Orice cercetător just conchide că Nichifor Crainic nu a fost antisemit sau agent al hitlerismului, acestea fiind etichete puse de regimul comunist tuturor naționaliștilor care se opuneau Omului nou și regimului ateu. Ca fost ministru al Propagandei, Nichifor Crainic este urmărit sub acuzația de a fi vinovat pentru dezastrul țării. Au urmat ani de pribegie și 15 ani de închisoare, mai apoi, la Jilava, Văcăreşti, Aiud.

 

Scrisoarea către ucenicul său spiritual

Această scrisoare a fost dată de Nichifor Crainic ucenicului său spiritual Părintele Arsenie Boca după întâlnirea de câteva ceasuri pe care au avut-o în toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu din Bucureşti, pe care Părintele începuse să o picteze. După mai multe convorbiri avute în Bucureşti, Nichifor Crainic a venit să pecetluiască, cu iubirea şi competenţa cu care scrisese Nostalgia Paradisului, valoarea picturii ucenicului său, ajuns părinte duhovnicesc de statură filocalică. (publicație „Gândirea”) Iubite părinte Arsenie,

A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir.

Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.

Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.

E o pictură nouă ca şi predica de atunci. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.

Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului.( fragment)

 

„Pe crucea mea să fie scris doar numele”

Plecarea din această lume a frumosului Român a rămas cuprinsă într-o cuib de cutremurător legământ cu neamul său, de Dincolo-de acest Aici, mărturie semnalată ca o spovedanie în ajunul sfârșitului, de către ginerele său, Alexandru Cojan:

„M-am născut într-o căsuță modestă ca fiu de truditori ai pământului. Pe crucea mea să nu fie scris decât numele. Cei care vor să știe cine am fost să mă caute în revista Gândirea, în cursurile de la Facultatea de Teologie, între membrii Academiei Române, în scrierile mele. Acolo sunt eu, sub cruce..un pumn de țărână doar… “.