NATO a împlinit 75 de ani, dar alianța nu e în dispoziția de a celebra.

La început și apoi o mare parte a vieții ei, NATO a funcționat bine. Pe 4 aprilie 1949 reprezentanții unei duzini de țări semnau la Washington Tratatul Atlanticului de Nord „pentru a păzi libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor, fondate pe principiile democrației, libertății individuale și statului de drept”. Deși războiul rece nu a fost chiar întotdeauna rece, și flăcările au mai răbufnit în conflicte încinse și sângeroase în Vietnam, Cambodgia și Angola, printre altele, nu au existat niciodată confruntări directe între NATO și membri ai Pactului de la Varșovia dominat de URSS, pentru a nu mai pomeni de vreun conflict nuclear, scrie spectator.co.uk.

După încheierea războiului rece și dizolvarea URSS în 1991, NATO s-a extins în Europa de Est prin două mari valuri, în 1999 și 2004. Alianța se considera o poliță de asigurare pentru noile democrații apărute acolo. Dar, la 75 de ani de la înființare, NATO se confruntă cu probleme dificile și multă incertitudine.

Aniversare pentru NATO

Cu un conflict pe pământ european din nou, NATO se află la o răscruce. Sincer vorbind, la ce folosește ea? Rămâne un simplu acord defensiv pentru protejarea membrilor ei de agresiune? Cât de departe poate și ar trebui să se extindă, și are ea vreo limită geografică naturală? Poate fi o forță benefică în termeni globali, o organizație internațională benignă care are de jucat un rol în ajutarea altor țări să se descurce în secolul 21?

Extinderea e o chestiune presantă. Președintele rus Vladimir Putin susține demult basmul absurd cum că extinderea NATO spre est e un soi de proiect imperialist conceput pentru a amenința securitatea Rusiei. Putin s-a înfățișat drept victimă neajutorată în fața evenimentelor atunci când a invadat Ucraina în 2014. Însă Ucraina și-a depus candidatura la aderare în 2022, iar la Consiliul NATO de la Vilnius din acel iunie liderii alianței au aprobat în principiu candidatura și au scutit Kievul de necesitatea unui plan de acțiune pentru aderare (MAP), care li se solicită îndeobște candidaților. Comunicatul final a fost limpede: „Viitorul Ucrainei e în NATO [...] Ucraina va deveni membru NATO”.

Argumentele în favoarea primirii Ucrainei par a fi covârșitoare. Însă chestiunea ridică o întrebarea mai generală privind extinderea. NATO a avut mereu o politică a „porților deschise”, dat fiind că articolul 10 al Tratatului invită orice „stat european aflat în poziția de a susține principiile acestui tratat și a contribui la securitatea regiunii nord-atlantice”. Pe lângă Ucraina, Bosnia și Herțegovina are un MAP, iar Georgia s-a declarat demult interesată să adere. Dar cât de strictă e definiția „statului european” în tratat? S-ar califica de pildă și Israelul la aderare? Ori ar trebui amendat tratatul, astfel încât să li se deschidă porțile și unor țări precum Mexic, Australia și Japonia?

Un rol tot mai greu de descifrat

Și rolul NATO apare tot mai încețoșat. Alianța e guvernată de principiile enunțate în conceptul ei strategic, varianta actuală datând din 2022. Conceptul proclamă o dorință de a „contribui la pacea și securitatea internaționale” și desemnează printre cele trei priorități ale sale „prevenția și gestionarea crizelor”. El declară că NATO „va colabora cu alți actori internaționali pentru a aborda circumstanțele mai generale care alimentează crize și instabilitatea contagioasă” și-i subliniază relațiile de cooperare cu alte organizații internaționale.

Obiectivul NATO de a aborda „adaptabilitatea, impactul schimbării climei asupra securității, tehnologiile noi și perturbatoare, securitatea umană, femeile, agenda păcii și securității”, precum și alte provocări globale pare a fi unul nobil. Însă toate acestea se situează la mare depărtare de conceptul inițial de autoapărare colectivă. Într-o lume interconectată aceste probleme sunt imposibil de abordat doar în interiorul unor limite geografice, or NATO tocmai asta este, o organizație geografică: măcar de data aceasta indiciul se regăsește în nume.

Cine va prelua conducerea alianței

Poate că alianța ar trebui să profite de a 75-a aniversare pentru a-și reevalua funcțiile și principiile și a adopta o misiune mai amplă. Însă acest lucru nu se poate face prin limitare la statu-quo și inacțiune. Actualul secretar general, Jens Stoltenberg, își încheie mandatul la 1 octombrie 2024. Cel mai probabil succesor e pe moment actualul premier olandez, Mark Rutte, un politician de centru-dreapta cu experiență, care și-a guvernat țara vreme de 13 ani. Candidați mai interesanți decât el, cum ar fi britanicul Ben Wallace și estona Kaja Kallas, au ieșit din calcule din cauza opoziției interne. Prin urmare, se pare că alianța e sortită în acest moment critic să aleagă un personaj la care nimeni nu prea are ce obiecta - ceea ce e descurajator.

Noul secretar general va trebui să vină cu răspunsuri clare la o serie de întrebări. Care e viitorul extinderii NATO? Unde anume se găsesc limitele geografice ale alianței? Detașările de trupe în afara regiunii fac parte din planurile ei de viitor? Cum pot fi determinați toți membrii ei să cheltuiască 2% din PIB pe armată, când în prezent nici măcar jumătate nu o fac?

NATO chiar a funcționat. Nu e complet exagerat să afirmi că alianța a câștigat războiul rece. Însă a 75-a aniversare a semnării Tratatului Atlanticului de Nord ar trebui să-i determine pe liderii organizației să realizeze că e necesar ca ei să-i configureze un viitor - și să ia decizii dificile. Un nou secretar general și, poate, un nou concept strategic vor fi necesari. Iar timp nu prea mai este. (Traducerea-Rador)