Octogenarul Neculai Bichescu, din Iveşti, judeţul Vaslui, ţine, din 18 mai 1976, o evidenţă a tuturor evenimentelor petrecute în gospodăria sa, în sat şi în ţară.

Dacă nu „complectează“ la caiet ziua, nu poate dormi noaptea. „Se scoală, aprinde becu’ şi trece la birou, să-şi facă lecţiile“, râde de sub ochelarii borcănaţi femeia lui Neculai Bichescu. „Păi, cum să dorm? La mine nu se există să treacă ziua şi să nu scriu la jurnal“, se justifică Moş Neculai, bătrânul care, de 31 de ani, ţine evidenţa „evenimentelor petrecute în gospodărie şi în viaţa satului“ Iveşti, din judeţul Vaslui.

La 81 de ani neîmpliniţi şi doar patru clase de şcoală absolvite, bărbatul a pus la păstrare, într-o valiză veche, răpciugoasă, un teanc de caiete studenţeşti, scrise, filă cu filă, în ultimele 12.000 de zile (cu aproximaţie) ale vieţii sale: „18 mai 1976 (prima însemnare - n.r.) am dus aragi la via mea şi tot odată am şi legat şi am şi prăşit“, „Chiţa (soţia moşului - n.r.) a venit de la biserică şi am mâncat lapte acru şi ouă moi“, „Luni 28 Ianuarie 2008 pe când dădeam vacele la apă Marţoala ma lovit cu cornu la ochiu drept mea curs singe“.   „Da’ oare, pe lumea cealaltă, tot la birou te pune, mă?“ Îl ştie tot satul că ţine catastif, iar de condeiul lui nu au scăpat nici morţii, nici viii: scrie de cumetrii, nunţi şi înmormântări, de bătăile din vale, de ploi, secete şi recolte, de alegeri, miniştri şi guvern şi chiar de intrarea în Europa. „Mi-ar plăcea să pun foile istea într-o carte, să o aibă nepoţii. «Jurnalul Satului» să-i zic. Da’ cine ştie…“, zâmbeşte moşul şi-şi ridică de pe fruntea ridată căciula neagră de oaie.

Cea mai mare durere a lui Neculai Bichescu e că nu are cine să-i ducă mai departe pasiunea: „Nepoţii sunt mari, au trebile lor, unu-i la medicină student la Bucureşti, alţii au copii mari deja, pe la Reşiţa. Poate fata, care-i ingineră la Bârlad, să scrie când o ieşi la pensie“, se gândeşte moşul. Iar femeia de lângă el mai pune o problemă: „Da’ oare, pe lumea cealaltă, tot la birou te pune, mă?“. Ziua - la vite, seara - la caiete Îşi duce traiul alături de femeie şi unul dintre cei trei copii, în gospodăria casei vopsite în verde, ascunsă după gardul înalt de la şosea, în centrul Iveştiului. Dimineţile, Neculai Bichescu şi le începe cu o moşancă de vin - scos de babă de la beci - şi câteva felii de mămăligă bine coaptă pe plită.

N-are pretenţii la mâncare, „numa’ sârmă ghimpată să nu fie“, dar preferă vinul roşu: „Dacă-i nevoie, beu şi alb. La caz, beu şi apă“. După masă, merge la vite, le dă apă, le dă fân, „mai citesc ziarele, mai împletesc un coş de nuiele, mai fac o coadă de topor. Vara mă duc la câmp, că sunt încă în putere…“, se făleşte iveşteanul. Cum apune soarele, vine chitit la caiete: „E lege asta. Dacă sunt prea ostenit, complectez a doua zi. Şi mă gândesc, stai, ce-am făcut ieri, cum s-a întâmplat, ca să nu prostesc lumea“. „Cum mi-a vinit ideia? Am zis să ţâi o evidenţă clară“ Se trage din familie bună, din oameni învăţaţi, dar n-a avut norocul să facă multă carte. „Îmi plăcea mult să învăţ, tare aş fi vrut să plec la şcoală, la studii înalte. După ce-am făcut patru clase, s-a întâmplat războiu’, s-a început concentrările şi pe tata l-a ridicat. Şi eu atuncea unde era să mai plec? Nu s-a mai putut, aşa că am rămas acasă“, spune mâhnit bătrânul cu ochi albaştri, unul dintre cei opt copii ai familiei.

De dragul învăţăturii şi al scrisului, de mai bine de trei decenii, ţine moşul „jurnalul casei“: „Cum mi-a vinit ideia? Când am făcut 49 de ani, mi-am zis să ţâi o evidenţă clară, aşa, cu ce se petrece, cu cine am vorbit, ce năcazuri am mai păţit“. La caietele scrise de Moş Bichescu, vine lumea din sat ca la registrele oficiale: care vrea să afle cu cine şi ce fel de neam e, care vrea să numere morţii sau nunţile dintr-un an, ori să ştie cum s-a întâmplat cutare necaz. „Odată, a fost la dispensar aici, unu’, doctoru’ Bănici. Şi când a venit unia de la Bârlad, în inspecţie, a venit doctoru’ la mine la jurnal. N’avea evidenţă bună ca a mea. Şi zice: «Ia dă să văd când a murit şi câţi a murit, că ne penalizează ăştia»“, îşi aminteşte bătrânul. Şi le-a dat bucuros „evidenţele“, ca să numere morţii Iveştiului. „Am venit acasă şi până seara mam îmbătat“

La fundul valizei în care stau îngrămădite „jurnalele“ şi o carte de predici tâlcuite - din care citeşte duminica, după ce vine de la biserică - zace un caiet dictando îngălbenit. E primul în care Neculai Bichescu a început să treacă „evenimentele“. „În acest caet se găseşte toate datele petrecute în satul Iveşti de la data de 18 Mai 1976 şi până la data de 30 Aprilie 1978“, scrie pe coperta roz a caietului ştampilat cu stema Republicii Socialiste. „Primul mort care l-am scris aicea îi soacră-mea“, râde moşul cu barba-n bundă. Fiecare zi din ultimii 31 de ani a fost însemnată în caiete. La masa din chiler, lângă geam, îşi desface pixul din elastic şi scrie, bolborosind, litere rotunde cu mâna asprită de munca la ţară. Nu foloseşte ochelari de vedere - „mai cu samă văd cu ochiu liber“ - şi, uneori, mai face greşeli de gramatică: „Mai râde nepoţii, mai mă corectează, ce să fac…“. Moşul trece în revistă întâmplările de zi cu zi - „22 oct. 1977 Chiţa a cumpărat dela CAP 12 pui de găină şi a dat 132 lei“, „26 Martie 1978 la Iveşti în sala căminului cultural a venit o brigadă artistică dela Trandafir dela Moldova printre ei era şi Mioara Velicu cea mai bună cântăreaţă din jud. Vaslui“ sau „Eri vaca Lucica a fătat o viţică“. Nu-i scapă însă nici evenimentele importante: „1 ianuarie 1977 se împlinesc 100 de ani dela independenţa României de sub jugu otoman“, „Sâmbătă 1 Martie 1980 azi a fost ziua mărţişorului în ţara noastră“ sau „Luni 1 Ianuarie 2007 cu o zi închisă rece temp +4 grade. Intrare în Europa“. Şi, de fiecare dată, Neculai Bichescu scrie sincer pentru posteritate: „Luni 10 Martie eu am fost la vie la Pogoneşti, dar nu am putut lucra pentru căci pământul era plin de apă şi am venit acasă şi până seara mam îmbătat“. 

DECEDAŢII, LA BILANŢ „În decursul acestui an au murit 18 oameni“ În paginile vechi ale caietelor - printre articole cu leacuri şi tratamente, decupate din reviste, şi file din manualele de istorie - sunt însemnaţi, cu cruciuliţă, morţii satului. Şi dacă la început, bătrânul nu-i trecea „aparte“ pe cei rămaşi de cei plecaţi, astăzi, acestora din urmă le dedică pagini întregi, la final. Nu uită să scrie cauza morţii şi două vorbe despre familia defunctului: „5 iunie 1976 a murit Rusu Dumitru în etate de 76 de ani şi a murit la spital la Bârlad şi la adus acasă cu maşina CAP Iveşti“, „Duminică 3 Apriel 1977 a îngropat pe Dobriţa lui Balaban care a trăit până la moarte cu Costică David un om micuţ la statură şi de meserie dulcher tot ce câştiga în cursu’ săptămâni duminica se ducea la bufet“ sau „Duminică 23 Martie 1980 a fost îngropată femeia lui Verdeş în etate de 70 de ani ea a fost bolnavă mulţi ani căci Verdeş a fost un om foarte zgârcit şi nu a vrut să o ducă la doctori“.

Pe ultima pagină, după vorbele despre vreme şi recoltă, şi bilanţul decedaţilor: „În decursul acestui an 1980 au murit 18 oameni şi femei dintre care 7 bărbaţi şi 11 femei“.

DAN C. MIHĂILESCU 

„Editurile vor fi interesate de acest material“

„Nu am nicio îndoială că una sau alta dintre editurile noastre vor fi interesate de tot acest material, publicabil fie ca atare, fie prelucrat“, spune criticul literar Dan C. Mihăilescu. „Într-o ţară în care nobila moştenire a lui Spiru Haret şi mai ales a lui N. Iorga a făcut ca în zeci, poate sute de sate, învăţătorii sau alţi fruntaşi ai locului să ne lase monografii rurale, făcute total dezinteresat - în curata iubire de neam, istorie, tradiţii şi adevăr - nu e deloc de mirare că un ţăran a simţit nevoia să ţină jurnal cale de trei decenii“, crede Mihăilescu.

„La urma urmei, amintirile Aniţei Nandriş-Cudla din cei 20 de ani siberieni sunt o mărturie la fel de cutremurătoare ca memoriile de închisoare ale lui Ion Ioanid, N. Steinhardt ş.a.m.d. Pesemne că acea „aristocraţie rurală“, de care vorbea Mircea Vulcănescu, nu va fi murit de tot“, adaugă „omul care aduce cartea“.