La sfârșitul reuniunii virtuale a miniștrilor de Externe din statele membre, a apărut foarte clar că Ankara era practic izolată printre cei 30 de membri ai Alianței Nord Atlantice.
Deși a decis să excludă Turcia din programul avionului de luptă F-35 din cauza achiziționării de către Ankara de sisteme de apărare antiaeriană S-400 din Rusia, administrația Trump nu a luat încă sancțiuni împotriva economiei turcești, cum altminteri specifică legea CAATSA (Countering America’s Adversaries Through Sanctions Act), care prevede prevede măsuri împotriva oricărei entități care achiziționează materiale militare din Rusia.
Cu toate acestea, se vede treaba că aplicarea acestui text este cu geometrie variabilă: Washington a sancționat astfel Beijingul dar nu New Delhi, interesul strategic primând, scrie Opex 360.
Imperativul strategic ar putea explica această reticență de a decreta sancțiuni împotriva Turciei, o țară membru-cheie al NATO a cărei poziție geografică blochează accesul în Marea Mediterană pentru marina militară rusă.
Mai mult decât atât, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, are totdeauna în buzunare chei diplomatice să netezească lucrurile cu Ankara, în ciuda reacțiilor clare ale SUA și altor țări ale Alianței după ce Vladimir Putin a băgat sistemele S-400 în dulapul NATO.
Intervențiile în Libia și în Siria, împotriva milițiilor kurde siriene, aliați ai coaliției conduse de Statele Unite împotriva grupării teroriste Statul Islamic (Daesh), sprijinul puternic pentru Azerbaidjan în dosarul Nagorno-Karabah, cu expedierea de mercenari recrutați din grupuri armate siriene, căutarea agresivă de hidrocarburi în zonele revendicate de Grecia și Republica Cipru în Marea Mediterană, contestarea dreptului internațional, șantajarea Uniunii Europene cu robinetul cu migranți reprezintă acțiuni recente ale președintelui Turciei, Recep Tayyip Erdogan, care au declanșat - și încă provoacă - tensiuni în cadrul NATO.
Recomandările noastre
