„Acum 199 de ani (29 iunie 1819) s-a născut la Bucureşti, într-o familie de boierinaşi din Bălceşti, Vîlcea, Nicolae Bălcescu, cea mai proeminentă figură a militantismului şi (împreună cu tacticosul Kogălniceanu) a istoriografiei noastre paşoptiste, pe care a însuflețit-o cu talent de prozator și profetism de mitograf idealist”, notează criticul literar Paul Cernat în deschiderea unui memorabil crochiu despre viața și activitatea unuia dintre cei mai importanți români din toate timpurile.

Pentru început, câteva aprecieri marca Paul Cernat: „Elev eminent al ardeleanului Eftimie Murgu la colegiul bucureștean de la Sfîntu Sava, cercetător laborios al documentelor și izvoarelor vechi despre istoria autohtonă, „Nicu” se împrietenește cu Ion Ghica (acesta îl va evoca memorabil într-o scrisoare către Vasile Alecsandri).

Patriot ardent, devine, alături de Ghica și Christian Tell, unul dintre membrii-cheie ai societății secrete „Dreptate, frăție” (1840), ulterior reprimării mișcării revoluționare inițiate de Mitiță Filipescu; reprimarea îi va atrage o recluziune la mănăstirea Mărgineni, de pe urma căreia se îmbolnăvește de TBC”.

 

Participă la redactarea Proclamației de la Islaz

În continuare: „Predă istorie într-o școală militară, înainte de a se alătura grupării național-subversive conduse de colonelul Ion Câmpineanu, iar în pregrinările prin provinciile românești leagă relații cu elitele (pre)pașoptiste, inclusiv cele din Imperiul habsburgic. Colaborează la revista Propășirea a lui Ghica, Alecsandri și Kogălniceanu cu un studiu despre istoria militară a Valahiei (1844), devine secretar al Asociației literare și, împreună cu transilvăneanul August Treboniu Laurian, editează importantul Magazin istoric pentru Dacia (1845)”.

 

Devine incomod

„La Paris, apoi în Italia, desfășoară o vastă campanie diplomatic-conspirativă în favoarea emancipării democratice și naționale a românilor, inclusiv prin istoriografie (semnificativă e susținerea din partea influenților istorici romantici francezi Edgar Quinet și Jules Michelet sau a polonezului Adam Mickiewicz, prieten apropiat al său).

Revenit în Muntenia, participă la redactarea Proclamației de la Islaz și a proiectului de constitu ți e . Pozițiile intransigente în domeniul emancipării sociale (e adeptul votului universal, al dezrobirii țiganilor, al împroprietăririi țăranilor) și al apărării (favorabile unei armate naționale de intervenție împotriva Rusiei și Turciei) îl fac însă incomod”, apreciază criticul literar Paul Cernat.

 

Constantinopol, Paris, Londra

În slujba diplomației, zbaterile lui Bălcescu s-au dovedit inutile. Din nou, Paul Cernat: „Ajuns, pentru scurt timp, ministru de externe în cabinetul revoluționar, apoi secretar al Guvernului Provizoriu, va fi însărcinat, fără succes, după înăbușirea revoluției, cu misiuni diplomatice la Constantinopol. Ca secretar al exilaților români e dezamăgit de multiplele conflicte intestine. Se repliază în Ardeal, în proximitatea lui Avram Iancu, de unde încearcă să reactiveze revoluția română și să obțină, prin liderii revoluționari maghiari, drepturi pentru populația românească. Inutil, ca și acțiunile diplomatice ulterioare de la Paris și Londra”.

S-a iubit cu o prințesă cantacuzină

Mai departe: „Notabile și radicale sînt în schimb studiile sale de istorie economică (despre Principatele Danubiene) și socială (Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române, postumul Reforma socială la români etc.). Elaborate (uneori publicate) în Franța, ele au un caracter de pionierat. S-a ilustrat, cu talent, și ca biograf de personalități istorice (Cantacuzino Stolnicul, Ionică Tăutul, Miron Costin ș.a.; Nota Bene, o iubită a lui, Maria, a fost Cantacuzină), ca „izvorist” sagace (Cuvînt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor), ca istoric militar și autor de studii despre raporturile cu fanarioții”, consideră Paul Cernat.

 

Legitimația pentru identitatea națională

O altă abilitate a lui Bălcescu, dar și câteva cuvinte despre opera de căpătâi, evidențiate de Paul Cernat: „A fost și un epistolier remarcabil. Activitatea sa cunoaște o culminație în vibranta Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul (editată în 1878 de Al. Odobescu), care a impus figura eroică a unui lider exemplar, emancipator şi unificator. Ideală pentru agenda politică a istoriografiei romantic-mesianice, cu o introducere providențialistă, de filosofie post-hegeliană a istoriei, dimensionată lirico-epopeic în tablouri vaste, monografia va fi decisivă în procesul de construire a «narativului» identității naționale”.

 

Înmormântat în cimitirul săracilor?

Nuanțe tragice de final: „Epuizat de efort și boală, Bălcescu părăsește Franța pentru Constantinopol, se întoarce apoi pentru ultima dată în țară și campează în Italia, sperînd să-și amelioreze ftizia. Moare însă la Palermo pe 29 noiembrie 1852 și e înmormîntat (se pare) la cimitirul săracilor.

Înaintea lui Eminescu (care l-a prețuit și promovat), va fi proiectat în mit. Deși n-a fost un afin al lui Marx, a fost recanonizat abuziv, faute de mieux, în anii ‘50. Era de fapt un naționalist demofil și progresist, dublat de un idealist romantic.

 Fosta intelectualitate „sburătoristă„ (Camil Petrescu, Eugen Jebeleanu, Ion Barbu) a trudit la remitizarea sa, valorizată financiar în anii ceaușismului pînă la nivelul maxim al bancnotei de 100 de lei...”.

Un copil din flori

În loc de concluzie: „A avut, împreună cu Alexandrina/Luxița Florescu (moartă după 1900), un fiu nelegitim: poetul minor și profesorul de franceză Bonifaciu Florescu, inițiator, împreună cu Al. Macedonski, al revistei Literatorul.

Dacă monograful lui Mihai Viteazul e recuperabil azi mai ales ca (excelent) narator istorico-mitologic, istoricul social și economic merită rediscutat la alt nivel. Relevanța acestui reper al emancipării sociale & naționale, victimă sacrificială a pașoptismului autohton, e departe de a-și fi epuizat resursele”.