Naşterea Italiei

Caietul 19, 1934-1935. Risorgimentoul italian este un volum publicat în anul 2018, la Editura Adenium din Iaşi, ediţia fiind îngrijită de Ioana Cristea Drăgulin, ce reflectă o parte din însemnările așternute în Caietele din închisoare de către gînditorul sard Antonio Gramsci în perioada încarcerării sale, dispusă de regimul fascist italian.

Chiar din introducere, autoarea traducerii caietului ne avertizează, din dorința de a clarifica stilul de redactare al lui Antonio Gramsci, că gînditorul sard foloseşte, în anumite paragrafe, un limbaj codificat, deoarece scrierile sale erau supuse cenzurii fasciste. Caietul 19 face parte din seria de traduceri din cadrul colecţiei „Biblioteca Gramsciana“1, coordonată de Sabin Drăgulin şi Ioana Cristea Drăgulin. Încă de la început, este important să specificăm faptul că Antonio Gramsci este cel mai tradus autor italian după Niccolo Machiavelli, opera sa fiind cunoscută la nivel mondial.

Antonio Gramsci, pe parcusul acestui caiet, își propune să răspundă la următoarele întrebări: care sînt originile, condițiile interne și externe în care s-a desfășurat, actorii politici și sociali și consecințele pe care le-a produs procesul care a condus la nașterea Italiei ca stat unitar, cunoscut în literatură cu titulatura de Risorgimentoul italian. Risorgimentoul este un fenomen complex ce își are rădăcinile în mișcările reformatoare din perioada anilor 1820-1821, în care liberalii radicali italieni, ce făceau parte din societatea secretă Carboneria, au luptat pentru reformarea regimurilor politice ale statelor din Ppeninsula italică. Anul revoluționar 1848 a provocat în Italia mișcări cu caracter revoluționar care au zdruncinat guvernările de tip feudal. Etapa politico-militară a Risorgi­mentoului s-a desfășurat între anii 1858-1870, iar actorul politic principal a fost Regatul Piemontului. Perioada se deschide cu Pactul de la Plombières (1858), încheiat cu Franța, și se încheie cu anexarea Romei și a teritoriilor statului papal (1870). La încheierea acestei perioade, apare pe scena europeană un nou stat, Italia, care cuprindea întreaga Peninsulă italică (mai puțin regiunea Veneto), Sicilia și Sardinia.

Caietul 19 abordează acest fenomen complex al Risorgimentoului raportîndu-se la literatura de specialitate care a surprins perioada. Un element interesant este dat de faptul că gînditorul sard nu s-a oprit doar la analiza premiselor, izvoarelor, tipului de metodă folosit și a concluziilor care au rezultat, ci a mers mai departe, identificînd originea doctrinară a autorilor. Tehnica folosită de Gramsci este interesantă și asta pentru că, odată cu prezentarea ideilor și a concepțiilor diferiților autori care au scris despre Risorgimento, el aduce argumente și contraargumente care se înscriu într-o viziune proprie, introducînd termeni și categorii interpretative precum: hegemonie, transformism, intelectuali organici, revoluție pasivă, revoluție fără revoluție etc., care sînt reinterpretați/reinter­pretate.

În această logică a interpretării istoriografiei, Gramsci identifică următoarele demersuri ideologice care au fost fundamentale pentru crearea mai multor școli de gîndire:

În ordine cronologică, prima școală de gîndire a aparținut istoricilor neoguelfi. Acest curent a cunoscut momentul său de maximă exprimare la jumătatea secoului al XIX-lea. Principatele idei promovate de neoguelfi, în ceea ce privește subiectul unificării Italiei, au fost: adoptarea modelului federalist de organizare a Statului, acceptarea autorității papale și a monarhiei piemonteze, modernizarea Statului prin intermediul concepției evoluționiste și reformiste.

A doua școală de gîndire care a studiat tema Risorgimentoului aparține teoreticienilor dreptei politice. Din punct de vedere cronologic, această școală istoriografică este specifică celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și se întinde pînă la izbucnirea Primului Război Mondial. Reprezentanții dreptei politice au sprijinit și explicat modelul politic afirmat de Camillo Benso di Cavour, prim-ministru al statului piemontez. Apare astfel în limbajul politic conceptul de model cavourian de dezvoltare, sau modelul piemontez, cum mai este cunoscut, care era un proiect politic sprijinit de liberalii moderați axat pe principiul modernizării și al introducerii în etape a reformelor. Acest model politic era antirevoluționar, reformist și își propunea menținerea echilibrelor sociale și politice în interiorul societății.

Gramsci interpretează fenomenele complexe care au condus la crearea și ulterior la centralizarea Statului italian prin intermediul conceptului de hegemonie. Aceasta s-a exercitat în domeniul politic, cultural și economic. La Gramsci, hegemonia este o expresie a puterii bazate în mod fundamental pe consens, adică pe capacitatea de a cîștiga prin persuasiune aderarea la un anumit proiect. Prin intermediul hegemoniei, liberalii moderați care îl sprijineau pe Cavour și-au propus să difuzeze și să implementeze o nouă concepție despre lume care să conducă la transformarea societății și realizarea unui nou aparat de stat.

Gramsci a criticat această politică a liberalilor moderați italieni de impunere a hegemoniei, ca o clasă dominantă în societate, pentru că s-au sprijinit pe alianța dintre grupurile urbane din nord şi proprietarii funciari din sud. Intelectualii au fost, la rîndul lor, atrași de moderați prin exercitarea hegemoniei economice, dezvoltînd astfel asupra societății inclusiv o hegemonie culturală. În acest mod, masele au fost excluse de la luarea deciziei, varianta revoluționară fiind invalidată în momentul în care moderații au refuzat să realizeze o alianță cu masele rurale sărace din sud, prin realizarea reformei agrare.

A treia școală de gîndire este specifică miș­cării democratice, revoluționare și populiste, iar din punct de vedere cronologic, aceasta s-a exprimat în aceeași perioadă cu cea a dreptei ideologice. Referindu-se la această școală istoriografică, Gramsci este critic pentru că, în opinia sa, nu a avut o viziune organică, iar această lipsă s-a datorat caracterului clandestin al mişcării (p. 88). Principalul vehicul politic al acestor grupuri politice a fost Partidul Acţiunii. Trebuie să ne oprim pentru cîteva momente pentru a clarifica un aspect important al vieții politice italiene de la jumătatea secolului al XIX-lea. Atunci cînd se folosește termenul de partid, nu trebuie să-l percepem în forma modernă pe care o cunoaștem. La acel moment istoric, partidul era mai mult o expresie, o platformă fondată pe anumite idei comune, sub titulatura căreia acționau mai multe grupuri. Ulterior, apar partidele de notabili, așa cum le clasifică Maurice Duverger. Din acest punct de vedere, putem să facem o paralelă cu „partida națională“ care acționa în Principatele Române, în aceeași perioadă de timp. Multe dintre aceste grupuri erau organizate pe modelul societăților secrete, de aici rezultă și caracterul clandestin al acestora. Și în spațiul românesc, înainte, în timpul și după Revoluția de la 1848, demersul politic al unor grupuri eterogene putea să fie identificat prin aderarea la o platformă ideologică.

Pornind de la această realitate, gînditorul meridional afirmă că Partidul Acţiunii nu avea la bază o clasă istorică, aceasta fiind explicația pentru care a ajuns să fie controlat şi dirijat de moderaţi. Aceasta a fost soluţia genială care a putut permite desfăşurarea Risorgimentoului fără teroare, ca o „revoluţie fără să se facă o revoluţie“, adică sub forma unei „revoluţii pasive“. Partidul Acţiunii, care se opunea moderaților, nu a avut nici capacitatea să se organizeze în mod autonom, nici să stabilească o legătură organică cu masele populare, pentru a imprima în acest mod un caracter democratic mișcării risorgimentale. Aceasta este situația pe care Gramsci o definește „revoluție pasivă“, adică un proces în care masele populare sînt inerte. În acest caz, elementul care conduce la modernizare provine de sus, din partea claselor conducătoare moderate.

Din parcurgerea textului gramscian, care, datorită specificității sale, nu are un caracter organic și coerent, fiind alcătuit din mai multe note ce abordează teme disparate, rezultă totuși o analiză complexă. Gramsci a realizat-o folosind atît metoda descriptivă, cît și pe cea comparată, iar din acest melanj al tehnicilor de investigare rezultă o serie de asumpții care fundamentează o construcție ideologică menită să explice eșecul Risorgimentoului. De fapt, pentru cunoscătorii gîndirii gramsciene, scopul reflecțiilor din închisoare a fost acela de a da o cheie interpretativă istoriei moderne italiene, pentru a explica apariția fascismului și preluarea ulterioară a puterii de către Mussolini. Această „paranteză istorică“ în istoria Italiei, așa cum afirma Benedetto Croce, ne-o putem explica urmărind argumentele gramsciene din Caietul 19, care au ca fir roșu clivajul major care se regăsea și care încă se mai regăsește, între nordul și sudul Italiei.

Apariţia unei colecții dedicate gîndirii teoretice a lui Antonio Gramsci, neomarxistul schismatic al socialismului militant european, este salutară, pentru că introduce în spațiul cultural autohton ideile și valorile unei culturi politice care au animat și animă încă stînga ideologică contemporană.

 

Florin GRECU este lector univ. dr., Universitatea Hyperion din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Sociale, Umaniste şi ale Naturii, Specializarea Ştiinţe Politice.