Evenimentele din Ucraina, în desfășurarea lor rapidă, ne-au făcut să uităm întrebările de bază: oare de ce dl. Putin a considerat așa, netam-nisam, că e nevoie de un nou război în Europa? Și ce l-ar putea determina să încheie această aventură militară?

9 august 1999: prima zi în noul birou de la Kremlin. Vladimir Vladimirovici se așază, își aranjează nodul de la cravată și deschide Mapa. Da, știa că lucrurile merg prost, că de un an Rusia e în incapacitate de plată, că salariul mediu lunar a ajuns la 6$, că 85% din populație se zbate în sărăcie, iar inflația e 84%. Dar nici chiar așa!

Surprizele din Mapă se țin lanț: cotația petrolului pe bursele internaționale e de 20$/baril, dar costurile (strict secrete!) de extracție sunt, în Rusia, de 46$/baril. Fiecare tonă de petrol exportată sărăcește țara, ajungi să te întrebi dacă e bine sau rău că, față de perioada sovietică, producția de petrol a scăzut la 50%. Rusia, care abia supraviețuiește prin împrumuturi externe masive, e considerată insolvabilă. Iar Michel Camdessus, directorul FMI, s-a obrăznicit. Tocmai a anunțat că nu mai poate acorda Moscovei alte credite: „Rusia va fi tratată exact ca Burkina Fasso”.

Baronii republicilor federative au prins de veste și s-au obrăznicit și ei: Kaliningrad a oprit transferurile financiare către Moscova, iar la celălalt capăt al țării, Vladivostok a sistat trimiterea de alimente. Iakuția, provincia siberiană care produce un sfert din diamantele lumii, a declarat limba engleză ca limbă oficială, iar altă provincie siberiană, Kemerovo, și-a lansat propria monedă. La Sankt Petersburg, municipalitatea a organizat referendum pe tema ”declarării orașului ca Republică”: 74,43% dintre votanți au răspuns DA. Fiindcă republicile din cadrul Federației deja nu mai transmit Moscovei cota-parte din impozitele percepute pe teritoriul lor.

Destrămarea Federației trebuie oprită cumva. Vladimir Vladimirovici știe că poate conta pe aparatul de Stat: 46% dintre directori sunt rezerviști KGB sau din Armată. Dar Vladimir Vladimirovici mai știe că e doar președinte interimar, alegerile se apropie și cota sa de popularitate în rândul electoratului e de numai 1%. Practic, ține scaunul cald pentru liderul Partidului Comunist, Ghennadi Ziuganov...

Soluția cu tancul. Și iată, a ajuns la ultimul document din mapă. O Notă strict secretă de la Atgeriev, ministrul Securității din Cecenia. Îl informează că Magomedov, autoproclamatul Emir al așa-zisului ”Djaamat Islamic al Daghestanului”, a declarat Jihadul, pentru a „elibera Caucazul de sub jugul colonial rusesc”. Legiunea Islamică, condusă de cecenul Basaiev și sauditul Ibn al-Khattab, tocmai a trecut granița Federației Ruse și atacă Republica Daghestan. Aha, Basaiev, cunoscut drept terorist. Al-Khattab, cunoscut drept islamist. În fruntea a 2000 de ceceni, în condițiile în care mafioți ceceni stăpânesc interlopa din marile orașe ale Rusiei. O colecție absolut ideală de personaje negative! Dar, în această poveste, cine va fi oare personajul pozitiv? Păi Vladimir Vladimirovici, evident!

Iar atunci Vladimir Vladimirovici și-a adus aminte de un anume capitol din manualele KGB studiate în tinerețe: Diversiunea militaristă. Districtul Militar Nord-Caucazian a primit ordin să mobilizeze și să scoată din depozite muniția termobarică. 17.000 de militari, cu tancuri T-90, sprijiniți de aviație și trupele de rachetiști au plecat spre Caucaz. După o lună, capitala Ceceniei era sub tirul artileriei ruse. Iar pe măsură ce rachetele transformau orașul Groznîi într-o grămadă informă de moloz, Vladivostok a reluat trimiterea de alimente, Iakuția a renunțat la limba engleză, iar toate celelalte republici federative au reînceput să trimită contribuția financiară datorată Moscovei. Tributul. Rusia a redevenit solvabilă, a ieșit din default, iar în 100 de zile cota de popularitate a lui Vladimir Vladimirovici a urcat la 79%. Prețul: 9 ani de lupte și vreo 80.000 de morți – majoritatea civili.

Cu acest prilej, Vladimir Vladimirovici deslușit prima lecție a Puterii Eurasiatice: când Statul Rus se clatină, trebuie neapărat adăpat cu sânge. Sângele altora: scoți tancurile din remiză și să le asmuți asupra ”teroriștilor”, ”islamiștilor” sau ”naziștilor”. Deîndată ce încep să cadă primele rachete, situația revine sub control, cadavrele se adună morman și cota de popularitate crește.

Deceniul de aur. Vladimir Vladimirovici a știut să profite de autoritatea și popularitatea astfel dobândite. Pentru a redresa economia, a pornit de la o analiză care coincide cu opinia istoricilor de azi: reformele lui Gorbaciov au eșuat fiindcă Armata sovietică, Agricultura sovietică și Industria sovietică aveau fiecare agenți de lobby în Biroul Politic. Astfel, cele peste 150 de miliarde $ luate cu împrumut nu au fost folosite pentru întărirea urss, ci au fost irosite prin jocuri de interese. În China nu a fost așa: factorul politic a controlat grupurile de interese economice, iar nu invers. Deci Vladimir Vladimirovici s-a decis să aplice modelul chinezesc.

În timp ce rachetele continuau să piseze ruinele așezărilor cecene, Vladimir Putin i-a invitat la Kremlin pe cei 21 mari oligarhi și le-a propus un compromis: Statul îi ajută să facă profit, dar să-ȘI plătească dările și să renunțe la politică. Vladimir Vladimirovici s-a ținut de cuvânt: a redus impozitele – dar chiar au fost plătite. Cine încerca să fenteze Fiscul, ajungea la pușcărie. Cine nu plătea salariile, tot la pușcărie ajungea. Înțelegerea era simplă: PIB-ul Rusiei era împărțit în trei părți. Una revenea oligarhilor, alta Statului, iar a treia celor 145 de milioane de ruși.

Efectul a fost imediat. După câteva arestări spectaculoase, gradul de fiscalizare pe ansamblul economiei a ajuns, în 2008, la 90%. Bugetul s-a echilibrat, Rusia a redevenit solvabilă, au reapărut investițiile străine: volumul tranzacțiilor bursiere a crescut de la 74 miliarde $ în 2000, la 1.000 miliarde $ în 2006. Ca urmare, creșterea PIB-ului a fost de peste 7%, an de an. În anul 2000, din punctul de vedere al PIB-ului calculat la paritatea puterii de cumpărare, Rusia era a 10-a economie a lumii, după Brazilia. În 2010, era pe locul 6, depășind Marea Britanie.

Era o relansare pe nisipuri mișcătoare: 50% din creșterea economică se datora prețului petrolului, care a crescut de aproape 3 ori între 2000 și 2007. Astfel, valoarea exporturilor petroliere ruse a crescut de 4,8 ori, deși volumul producției a crescut de numai 1,7 ori. Toate resursele de export ale Rusiei au avut evoluție similară: cotația aurului a crescut cu 225%, cea a aluminiului cu 30% și cea a nichelului, cu 69%.

A doua cădere. La 15 ani după destrămarea URSS, Rusia nu reușise să depășească dependența de exportul de materii prime, de cotațiile burselor străine. Ba chiar această dependență s-a dublat: dacă în 2001 exporturile de gaz și petrol contribuiau cu numai 20% la formarea Bugetului, în 2011 contribuția lor ajunsese la 49%. Regimul Putin nu a sesizat această dependență, de natură să afecteze dezvoltarea durabilă a țării: în decembrie 2008, la trei luni după declanșarea crizei economice mondiale, Vladimir Vladimirovici, în primul său discurs în calitate de prim-ministru, declara solemn că „această criză nu va avea niciodată impact asupra Rusiei”.

Realitatea a demonstrat însă altceva. Pe piețele internaționale, prețul petrolului a scăzut cu 70%, ceea ce a avut un impact devastator asupra Rusiei. Dintre țările G-20, Rusia a avut cel mai mult de suferit de pe urma crizei: în 2009, economia s-a contractat cu 8,9%, mai mult decât în Grecia, care era în insolvență. Banca Centrală a Rusiei a fost nevoită să cheltuiască o treime din rezerva sa valutară de 600 miliarde $ pentru a opri căderea rublei. Bursa s-a prăbușit, pierzând 80% din valoare. Capitalul străin a început să părăsească accelerat Rusia: 131 miliarde $ numai în trimestrul 3/2008. Se profila deja o criză cu impact asupra stabilității Statului.

Și chiar atunci, Vladimir Vlarimirovici a fost trădat de omul său de încredere, Dmitri Medvedev. Care a pus punctul pe i: „Structura economiei noastre prezintă în continuare riscuri importante. Deîndată ce piețele străine sunt cuprinse de neliniște, prețul petrolului cade și toate problemele noastre sociale devin amenințări. Dar oare ce viitor poate avea o economie primitivă, ca a noastră, bazată pe exportul de materii prime și grevată de corupție endemică?” Nu putem să nu recunoaștem: adevăr grăia.

Dar asta punea sub semnul întrebării chiar verticala putinistă a Puterii, care vreme de 10 ani se bazase pe împărțirea în trei părți egale a beneficiilor creșterii economice. O treime fusese însușită de 200 de oligarhi ”ascultători”: dacă în anul 2000, lista miliardarilor publicată de Forbes nu cuprindea niciun rus, în 2003 erau deja 17!

A doua treime din beneficiile creșterii economice a anilor 2000 fusese însușită de birocrație, care în 2008 cuprindea 40% din clasa de mijloc și așa subțire a Rusiei. Iar această birocrație era profund coruptă: în aprecierea EUROPOL, la acea dată 20% dintre membrii Parlamentului rus, 40% dintre managerii companiilor private, 50% dintre directorii de bănci și 60% dintre directorii din aparatul de Stat aveau legături cu crima organizată. ”Dictatura legii” era de fapt dictatura birocrației corupte.

Evident că aceste distorsiuni economice amenințau stabilitatea socială. Beneficiile creșterii economice fuseseră însușite de 20% din populație, în timp ce restul – circa 120 de milioane de cetățeni! – își împărțeau firimiturile. În 2010, numai 35% dintre ei aveau frigider în gospodărie, iar 45 de milioane de salariați erau plătiți puțin peste 220$/ lună. Dar de departe cei mai săraci erau pensionarii (39 milioane) și veteranii (18 milioane). Și chiar aceștia plăteau grosul corupției bugetare: un studiu FMI arata că între 50 și 70 de milioane de ruși nu-și mai permit îngrijiri medicale datorită nivelului bacșișurilor pretinse de personalul medical. Ca urmare, deși Rusia are de trei ori mai mulți doctori decât SUA, speranța de viață e „la niveluri africane”.

Evident, guvernul de largă concentrație kaghebistă de la Moscova sesiza riscul ca ”revoluțiile colorate” din Ucraina, Georgia sau Kîrgîstan să se extindă și la Rusia, fundalul socioeconomic fiind similar. Ca urmare, treimea care a revenit Kremlinului din beneficiile creșterii economice a fost investită în instituțiile represive: Miliție și FSB/KGB, al căror buget a crescut de 12 ori, de la 2,8 miliarde $ în 2000, la 36,5 miliarde $ în 2010. Astfel, FSB/KGB a ajuns la 350.000 de angajați: dacă în vremurile sovietice era un kaghebist la 428 de cetățeni, în vremurile putiniste s-a ajuns la un fesebist la 297 cetățeni. Iar dacă în SUA sunt 244 polițiști la 100.000 de locuitori, iar în Germania sunt 292, în Rusia sunt... 611!

Este limpede de ce nu erau bani pentru retehnologizarea industriei, în mare parte de Stat, și pentru conversia civilă a industriei militare. Ca urmare, Rusia rămăsese înapoiată tehnologic, produsele sale industriale rămăseseră necompetitive, iar dependența sa de exportul de materii prime era în creștere, ca și riscurile unei Revoluții Colorate la Moscova și Sankt Petersburg. Și chiar atunci, la summitul NATO de la București, s-a lansat ideea ca Ucrainei și Georgiei, ambele conduse de guverne ”colorate”, să le fie remise Planuri de Acțiune în vederea aderării la NATO.

Iar tancurile, drăguțele! Răspunsul imediat al lui Vladimir Vladimirovici, participant la summitul de la București, a fost să amenințe Statele Unite și să declare că „Ucraina nu este cu adevărat un stat”. Știută fiind situația socioeconomică a Rusiei, n-a fost luat în serios. Dar, în august 2008, norocul i-a surâs încă o dată lui Vladimir Vladimirovici. În noaptea deschiderii Jocurilor Olimpice de la Beijing, președintele georgian Mikhail Saakașvili a considerat că venise momentul să lichideze secesiunea Osetiei de Sud – teritoriu georgian care, la începutul anilor 1990, își proclamase ”independența” după modelul nistrean, sub protecția Rusiei.

De cum a sosit la Moscova vestea ofensivei georgiene, Vladimir Vladimirovici a scos tancurile din remiză și le-a asmuțit asupra ”teroriștilor” georgieni. Și deîndată ce au căzut primele rachete, deîndată ce a început iar să curgă sânge și bombardierele rusești au intrat în spațiul aerian al Georgiei, cota dânsului de popularitate a ajuns la 83%. Prețul? Un fleac: un sfert de milion de refugiați, catastrofă umanitară.

Reînarmarea. Efectul de moment a fost cel scontat: o relansare de 12,3% a PIB în 2011. Care nu a durat. În primul rând, scurtul război ruso-georgian a atras neplăcut atenția opiniei publice internaționale: de data aceasta cei loviți de rachete nu mai erau nici ”teroriști”, nici ”islamiști”. Imaginea Regimului Putin a început să se deterioreze, mai ales că în plan intern Kremlinul derula o campanie de propagandă gri, axată pe ideea că ”Putin a repurtat o victorie istorică asupra NATO” și ”Pentru prima dată în istorie, Rusia a învins un Stat client al SUA”. Pe bună dreptate, investitorii – care și așa erau puțini la acel moment – au considerat că riscul de țară e prea mare ca să-și angajeze fondurile. Produsul intern brut al Rusiei, care în perioada 2000 - 2008 crescuse cu peste 7% an de an, a înghețat din 2012 încolo.

În plus, intervenția militară în Georgia fusese un semi-eșec. Regimul Putin investise puternic în FSB/KGB și în Miliție – dar nu și în Armată, a cărei performanță pe câmpul de bătălie fusese dezamăgitoare. Militarii erau nemulțumiți: fuseseră trimiși la luptă cu echipament din vremurile sovietice. Ca o primă măsură, Putin le-a dublat salariile. Apoi, pentru a întări acest bastion al Puterii sale, a lansat un program de modernizare a armatei: 613 milioane de $, în 10 ani. Veselie mare în rândul birocraților și oligarhilor care controlau, direct sau indirect, industria militară!

Pentru ca bucuria oligarhilor să fie completă, Regimul Putin a anunțat că intenționează să investească 50 miliarde $ în Olimpiada de iarnă de la Soci, sub pretextul refacerii imaginii Rusiei. Și pentru ca baronii care stăpânesc Republicile federației să nu se supere, partea lor din PIB a crescut de la 5,7% la 9,2%. În paralel – și tot pentru imagine! – s-a investit masiv în propagandă: posturi TV, agenții de știri, ferme de troli, recrutarea de sute de postaci. Numai în sistemul Russia Today s-au investit în acei ani peste 5 miliarde $.

Strategia folosită pentru fabricarea de fake news a fost simplă: iei neajunsurile societății ruse și le atribui ”statelor neprietene”. Așa a apărut pe Internet ”generalul Gumilev”, ipotetic apostol al luptei anticorupție din Rusia, care cică ar înregistra rezultate nemaivăzute. Nemaivăzută însă e creșterea numărului de miliardari ruși: de la 17 în 2003, la 83 în 2021. Unele teme care agită societatea rusă – ”prea mulți pensionari”, ”prea mulți polițiști”, ”prea mulți militari”, ”prea mulți bugetari” – au fost transferate, prin agenți de influență, mediilor jurnalistice și politice de peste hotare. În România, această agresiune propagandistică FSB-KGB a prins din plin, chiar unii lideri de partide parlamentare ajungând să susțină tezele antiromânești ale domnului Putin. Spre exemplu, că numărul angajaților SRI l-ar depăși cu mult pe cel al angajaților FBI - când în realitate FSB e pe locul 1 în lume, cu 380.000 de angajați. Și, evident, România e o ”dictatură militară” – deși suntem departe de Rusia unde, încă de acum 20 de ani,  jumătate din directorime era alcătuită din colonei și generali. Iarăși evident, situația ”impune desființarea pensiilor militare” – cerută cică de UE, excelent prilej pentru a întoarce împotriva Uniunii Europene zecile de mii de militari în rezervă. Asta în condițiile în care 80% din pensiile militare din România sunt sub 700 Euro pe lună. Curând, parlamentarii au ajuns și la ideea că desființarea armatei române ar fi ”benefică”: am ieși din NATO, spre bucuria lui Vladimir Vladimirovici.

Dar să revenim la Imperiul Rus. Subminarea mediatică a statelor ”neprietene” și redistribuirea masivă de fonduri în beneficiul oligarhiei centrale și regionale nu au ajutat economia rusă să-și revină de pe urma crizei economice. În anii 2011 – 2012, economia rusă a stagnat. Apoi în anii 2013 – 2014, PIB-ul Rusiei a regresat (-2,27%; -1,2%). Dar programele oficiale – modernizarea Armatei, Olimpiada, întărirea Miliției și FSB – au continuat neabătut, ceea ce a sporit impactul negativ asupra celor 100 de milioane de săraci ai Rusiei: salariile muncitorilor din întreprinderile de Stat au fost majorate cu numai 6.5%. Ca urmare, de la 83% în 2008, cota de încredere a domnului Putin a scăzut la 69% în 2009 și la 47% în 2011. Iar în noiembrie 2011 a avut loc primul incident: Vladimir Vladimirovici a fost huiduit de public, la un turneu de arte marțiale mixte.

Din nou tancurile! A urmat scandalul Olimpiadei de Iarnă de la Soci, care a pus în evidență corupția profundă a ”Verticalei Puterii” putiniste. De la cele 12 miliarde $ prevăzute inițial, această ediție de iarnă ajunsese să coste 51 miliarde $, de cinci ori mai mult decât ediția de iarnă de la Vancouver și de trei ori mai mult decât ediția de vară de la Londra! Comentatori avizați apreciază că s-au furat vreo 30 miliarde $.

Iar atunci, pentru a pune surdină scandalului, Vladimir Vladimirovici a făcut ce știa dânsul mai bine: a căutat un loc unde să-și trimită tancurile. Tocmai atunci, ucrainenii au avut îndrăzneala să-l provoace, refuzând să-l aleagă președinte pe omul său, Ianukovici. Iar Vladimir Vladimirovici a decis să-i pedepsească, confiscând Crimeea. Pe fond de trădare și corupție, agresiunea rusă a mers șnur. Dar numai sub aspect strict militar, pentru că de această dată reacția internațională a fost puternică. Sub povara sancțiunilor, PIB-ul Rusiei a continuat creșterea negativă: - 1,02% în 2014, - 2.71% în 2015. Era al cincilea an succesiv de contracție economică. Asta, în condițiile în care costurile pentru ocuparea Crimeii s-au ridicat, în perioada 2014 – 2019, la 20 de miliarde $: bugetul pe 2 ani al Ministerului Învățământului din Federația Rusă. Încurajat de modul în care decursese anexarea Crimeii, Vladimir Vladimirovici a plusat, lansând ofensive similare în Donbass. Aici anexionismul moscovit s-a împotmolit într-un război de uzură.

Dar războiul de uzură s-a reflectat negativ asupra eforturilor de relansare economică. În pofida creșterii accentuate a relațiilor cu China, după un avans modest al PIB în 2016 (+ 2,17%), ratele de creștere au devenit dezamăgitoare (1,63% în 2017; 0,98% în 2018). Deși China, pentru a sprijini Moscova, a acceptat un dezechilibru în schimburile bilaterale în favoarea Rusiei de 10 ... 12 miliarde $.

Năravul.  În aceste condiții, Rusia lui Putin a intrat în Pandemie. Dacă în 2019 echilibrul a mai fost menținut, cu ajutorul Chinei (-0,77%), în 2020 căderea a fost abruptă: PIB-ul a scăzut cu -4,98%, pe fondul echilibrării schimburilor bilaterale cu Beijingul, care la rândul său are dificultăți cu COVID. Sintetizând, din deceniul 2011 – 2020, numai în 3 ani Rusia a înregistrat creștere economică – și aceea, submediocră. Din nou, economia rusă și-a dovedit vulnerabilitatea: dependența de cotațiile materiilor prime o pune în dificultate de fiecare dată când economia mondială intră în criză. Acum s-a adăugat și dependența de China.

De-a lungul deceniilor, domnul Vladimir Vladimirovici Putin și-a constituit o strategie proprie de acțiune în asemenea situații. Știe că, periodic, Rusia trece prin crize socioeconomice determinate de factori externi. Știe că impactul acestor crize periodice asupra marii mase a populației ruse, care e dependentă de Stat și are un nivel de trai oricum redus, este drastic: periclitează stabilitatea sistemului patronat de dânsul și amicii săi, cei 83 de miliardari ale căror averi au continuat să crească, indiferent de evoluția PIB-ului Rusiei. După trei aventuri militare foarte costisitoare, altfel destul de reușite, domnul Putin a devenit convins că, pentru a compensa dezechilibrele economice periodice, pentru a stabiliza sistemul, e suficient să scoată tancurile și să le trimită peste hotare. La bază este vechiul truc al ”cetății asediate”, căruia i se adaugă măgulirea acelui sentiment îndelung cultivat de superioritate militară pe care, nejustificat, rusul de rând îl nutrește față de întreaga planetă.

Urciorul. Azi e dincolo de orice îndoială: înainte de Crăciun, Putin a primit ceva vești proaste de la medicii săi. Și peste asta au venit rezultatele economiei ruse pe 2021: pierderea a 1,78 milioane locuri de muncă, puterea de cumpărare sub cea din 2010, perspectiva încetinirii abrupte a relansării în 2022. Toate acestea l-au determinat pe Vladimir Vladimirovici să-și arunce din nou privirea asupra hărții. Și a văzut înspre Vest numai state NATO, cu o singură excepție: Ucraina. Atunci a ajuns la concluzia că nu-i place de președintele ucrainean Zelenski: e ”nazist”. Și, după nărav, a trimis tancurile în Ucraina, scontând că va merge  repede: în trei zile, trupele rusești vor defila la Kiev. Aveau pregătite uniformele de paradă!

Dar după 20 de ani de aventuri militare rusești prin Cecenia, Georgia și Crimeea, Occidentul se lămurise: cum se întrevede o criză socioeconomică, Vladimir Vladimirovici scoate tancurile și le trimite peste vecini. Iar de această dată, singura țintă pentru o nouă aventură militară era tot Ucraina. Și Vladimir Vladimirovici a fost lăsat să creadă că va fi o pradă ușoară, că președintele american este prea gagarisit ca să reacționeze coerent, că Armata SUA e un tigru de hârtie - tocmai a fugit din Kabul, nu? Numai că Occidentul îi înțelesese năravul și-l aștepta la cotitură, instruind și dotând din vreme armata ucraineană. Iar la 24 februarie 2022, Rusia lui Putin a intrat în capcană precum ursul nărăvit la carne vine în fața foișorului, în bătaia carabinei. Fiindcă nărav înseamnă vulnerabilitate: urciorul nu merge de multe ori la apă! Războiul din Ucraina durează deja de trei luni, iar costurile directe sunt apreciate la 300 milioane $/zi. Cele indirecte sunt incomensurabile. Zău, un fleac pentru economia Rusiei, care reprezintă... numai 1,34% din economia mondială.

Viitorul. Până acum, miliardarii lui Putin au pierdut cam 27% din averi. De fapt, din 83, numai 45 mai sunt azi miliardari. Rusia este la limita încetării de plăți. Investițiile străine au părăsit țara, iar Bursa a fost închisă săptămâni la rând. Pe anul în curs se prefigurează o cădere a PIB cu 10%, mai mare decât căderea din 2009. Milioane de muncitori sunt în șomaj tehnic, inflația ar putea atinge la sfârșitul anului 23%. În plus, Vladimir Vladimirovici are probleme de sănătate care, la 9 mai 2022, au devenit evidente chiar și pentru telespectatorii ruși. Situația este asemănătoare cu cea care a dus, în august 1999, la ”abdicarea” lui Elțîn: lipsesc doar tendințele centrifuge la nivel teritorial. Dar iată, recent doi dintre guvernatorii regionali și-au dat demisia.

În plus, Armata rusă a pierdut cam 1000 de tancuri, 1.550 alte blindate, 1.000 de vehicule militare, 350 de piese de artilerie. Și a pierdut 50.000 de militari ruși morți sau răniți: un dezastru mai mare decât cel din Afganistan, care a fost unul dintre factorii destrămării URSS. Iar luptele vor mai dura. Cecenii sunt un popor mic: 1,2 milioane. Pentru a-i înfrânge, Rusia a avut nevoie de 9 ani de lupte. Ucrainenii sunt la fel de îndârjiți, deci Rusia ar putea spera să-i învingă ... prin anul 2348.

Oricum, lui Vladimir Vladimirovici nu-i pasă de zecile de mii de pifani morți sau răniți: oficial nu există. Dar nu poate să nu-i pese de nemulțumirea generalilor, care i-au executat ordinele șuie, soldate cu umilirea publică a Armatei. Exact ca Hrușciov și aventura sa militară din Cuba. Poate de aceea, de cum iese din biroul său blindat, dl. Putin e înconjurat de un adevărat zid uman: bodigarzi cu veste ceramice și serviete balistice, înarmați până în dinți. Fiindcă știe bine că, în 1964 și 1991, situații similare de umilire a Armatei ruse s-au soldat cu lovituri militare de Stat.

Lipsesc două elemente: o scădere a prețului petrolului și declanșarea, în Rusia, a crizei alimentare. La iarnă, acestea vor fi aria finală și semnalul noului început.

Iar succesiunea, în Rusia, nu se face așa, în pripă. Negocierile pentru succesiunea lui Elțîn au durat, în 1999, un an întreg. S-ar putea ca de această dată lucrurile să meargă ceva mai repede, dinamizate de teama că, dacă se tărăgănează mult, Armata ar prelua inițiativa, pentru a preveni destabilizarea totală a țării. Destabilizare care ar fi foarte păguboasă nu numai pentru generali, ci și pentru birocrații kaghebiști, politicienii hoți și oligarhii veroși – care cu toții par să se fi activizat, pe fondul eșecurilor lui Putin. Mai ales oligarhii se agită cam imprudent în ultima vreme, ceea ce le atrage pedepse exemplare. Astfel, în ultimele luni, trei dintre ei (Melnikov, Avayev și Protosenya) și-au omorât familia înainte de a se sinucide, doi s-au spânzurat (Watford și Tyulyakov), iar alți doi s-au sinucis prin harakiri (Shulman), respectiv prin otrăvire de către un șaman (Subbotin). Complotatul dăunează grav sănătății...