Eram acolo în dimineața în care s-a anunțat moartea președintelui Italiei Giorgio Napolitano, ascultînd în surdină ”Roma nuda” a lui Franco Califano.
Ho una chitarra per amica e con voce malandata Canto e suono la mia libertà Se sono triste canto piano, se sono in forma suono forte Così affronto la mia sorte… Franco Califano - La mia libertà
La Cluj poți asculta uneori muzică surprinzătoare pe o terasă din centru, „Che Guevara”. E muzică de calitate, și tinerii care se opresc pentru o cafea la orice oră în timpul zilei pot descoperi acorduri și melodii celebre, lucru care e de remarcat, într-o lume inundată de gunoaie muzicale.
Eram acolo în dimineața în care s-a anunțat moartea președintelui Italiei Giorgio Napolitano, ascultînd în surdină ”Roma nuda” a lui Franco Califano. Muzică rară, evocând o Italie și o Romă pe care am avut plăcerea s-o descopăr acum mulți ani, cu puțini bani în buzunar. Și jur că n-a fost Roma restaurantelor scumpe…
Este imposibil să vorbim despre Califano fără să vorbim despre Roma…
Franco Califano a plecat, și el, la Domnul, deja de 10 ani. Era 30 martie 2013 : „Califul” a murit la vârsta de 74 de ani din cauza unui infarct , în vila sa din satul roman Acilia.
În spatele lui a lăsat o viață consumată la maximum: pasiunea lui pentru poezie și femei este poate la fel de cunoscută ca și arta lui. A lăsat moștenire Italiei și lumii, câteva dintre cele mai cunoscute versuri din istoria muzicii contemporane, uneori scrise pentru el însuși și alteori pentru alte voci celebre.
Exemplele sunt suficiente pentru a înțelege amploarea moștenirii sale. „Și vino la mine acasă, oricând vrei, nopțile mai mult ca oricând . ”Dormi aici, pleci, când vrei e treaba ta”, cânta Mia Martini în 1973, un text pe care Califano îl scrisese.
La fel ca „Acum o vară erai doar tu. Dar vara este ca un joc . Este superb, dar nu durează mult…” și „În prima seară trebuie să arăți că doar tu pe lume știi să faci dragoste. Orice altceva este plictiseală ”. Indiferent dacă ne plac sau nu aceste melodii, mulți (sper) știu cuvintele.
Lui Califano îi plăcea să stea pe străzi și în baruri noaptea târziu
Califano s-a născut pe 14 septembrie 1938 . Nu oriunde, ci între scaunele unui avion care zbura deasupra Africii, dar este imposibil să vorbim despre Califano fără să vorbim despre Roma… Autorul a devenit vocea și interpretul ”romanismului”: dezamăgit, melancolic, sincer și ascuțit, cinstit și narcisist, fiind cunoscut și sub numele de „Prevert din Trastevere ” .
În anii de liceu era deja clar că lui Califano îi plăcea să stea pe străzi și în baruri noaptea târziu. Atât de mult încât s-a hotărât să se înscrie la un curs de contabilitate seara, „ca să pot dormi dimineața”.
Între timp a început să scrie poezie. Totuși, a realizat că doar cu versuri nu i se umple portofelul. Deci a decis să continue să scrie, dar punând cuvintele pe muzică.
Cariera lui de poet, textier și compozitor a trecut și prin probleme legale, fiind considerat de unii ”cântărețul mafioților”. În 1970, Califano a fost arestat pentru prima dată, dar și achitat. În 1976 a atins apogeul succesului: a fost anul în care a lansat bijuteria ”Tutto il resto e noia” -”Tot restul este plictiseală” .
Napolitano a fost numit senator pe viață în 2005
Fostul preşedinte italian Giorgio Napolitano a murit, după cum suna anunțul, la vârsta de 98 de ani.
Napolitano a fost pentru o perioadă mare membru al Partidului Comunist Italian și al succesorilor săi social-democrați post-comuniști, care s-au succedat, cum ar fi Partidul Democrat de Stânga și următoarele partide. A fost un membru de frunte al ”migliorismo”, o facțiune de modernizare de dreapta a partidului.
Ales pentru prima dată în Camera Deputaților în 1953, s-a dedicat asiduu vieții parlamentare și a fost președinte al Camerei Deputaților din 1992 până în 1994. A fost și ministru de interne din 1996 până în 1998 în timpul primului guvern al lui Romano Prodi. Altă demnitate deținută a fost cea de membru al Parlamentului European în perioada 1999-2004.
Napolitano a fost numit senator pe viață în 2005 de către președintele de atunci Carlo Azeglio Ciampi. La alegerile prezidențiale italiene din mai 2006, el a fost ales de Parlamentul italian președinte al Italiei.
Giorgio Napolitano a stabilit o relaţie apropiată cu regretatul Papă Benedict al XVI-lea şi a fost una dintre puţinele persoane care au fost avertizate în avans de demisia lui, în februarie 2013.
Napolitano şi-a folosit forța politică pentru a evita o criză
Napolitano şi-a folosit forța politică în 2011, pentru a evita o criză, numindu-l pe fostul tehnocrat al Comisiei Europene Mario Monti în fruntea guvernului, după demisia premierului Silvio Berlusconi, alt mare dispărut…
Pe parcursul unei cariere politice care a început în anii 1950, a fost ales în Parlamentul italian şi în Parlamentul European şi a fost ministru de interne şi preşedinte al Camerei inferioare a Parlamentului. Ce mai carieră, trebuie să recunoaștem…
Fumam un ”Trinidad Libertador”, ascultam cîntecele triste ale lui Califano și în tumultul străzii care începea să se animeze nu mi-am putut opri un gând care m-a întristat. Cred că orice om, este tentat să facă o minimă comparație între ”celebritatea” politică din alte țări (cum ar fi Italia sau Polonia, bunăoară) și ce înseamnă asta la noi.
Va trebui să comparăm personalități - la ei - cu personaje - la noi
Să compare oameni, vieți, nu CV-uri, minciuni scrise pe hîrtie, care nu spun nimic despre omul care îl scrie și îl semnează. Doar că va trebui să comparăm personalități - la ei - cu personaje - la noi.
Așa cum în muzică, altă dată oamenii aplaudau artiști pregătiți și talentați, virtuozi ai instrumentelor, azi mii de tineri hăulesc și urlă extaziați când pe scenă le ”cântă” vreun pitic de grădină al noii muzici, la butoane. Singur, cu căștile pe urechi. Fără instrumente, fără trupă, fără voce…
De ce te-ai crede mai dotat și mai bun decât ceilalți, atâtea milioane de oameni de pe stradă? De ce te-ai crede mai înzestrat, de ce ai considera că tot ce știi tu, toate cunoștințele tale te fac pe tine mai apt în a conduce un partid, un guvern, o țară?
Că tu ești mai capabil ca mulți alții să vezi esențele, că tu ești singurul ”ales” din milioane de ”proști” de pe stardă?
Că tu ești singurul dintre milioanele de oameni ai țării, care ai avut în viață experiențe unice, capitale pe care doar tu le-ai acumulat, în legătură cu situații excepționale, cu ființe, sau lucruri, cu alegeri bine făcute?
Morawiecki, bătut de ofițerii de securitate comuniști
Morawiecki, prim ministrul polonezilor, l-a urmat pe tatăl său disident în „Fighting Solidarity” și s-a implicat și într-un sindicat independent al studenților. Activismul său politic a dus nu numai la arestarea sa, ci și la bătăile la care a fost supus de către ofițerii de securitate comuniști.
A obținut o diplomă în istorie la Universitatea din Wrocław (1992), dar aceasta a fost doar prima etapă a ceea ce ar fi extinsa călătorie academică formală a lui Morawiecki. De asemenea, a studiat administrația afacerilor la Universitatea de Știință și Tehnologie din Wrocław și la Universitatea Centrală de Stat din Connecticut (1993), a obținut o diplomă de MBA la Wrocław University of Economics (1995), a studiat dreptul european și economia europeană Integrare la Universitatea din Hamburg (1995-1997), a primit o diplomă de master în studii europene avansate la Universitatea din Basel (1995-1997) și a absolvit programul executiv avansat la Universitatea Northwestern.
Vorbește fluent engleza și germana.
Mateusz Morawiecki
În timp ce își continua educația, Morawiecki și-a început cariera profesională și în 1991. Primul său loc de muncă a fost la Cogito Co., o companie din Zabrze, Polonia,. Din 1993 până în 1996 a lucrat în industria editorială, în principal cu ENTER Marketing-Publishing din Wrocław. În 1995 a fost stagiar la Deutsche Bundesbank, iar în 1996-1997 a ocupat o funcție la Universitatea Goethe din Frankfurt din Frankfurt pe Main.
În 1998 și-a început cariera de bancher, lucrând din acel an până în 2015 pentru Bank Zachodni WBK, o bancă poloneză deținută de grupul financiar spaniol Banco Santander, SA . În 2001, Morawiecki a devenit membru al consiliului de administrație al Bank Zachodni WBK, iar în 2007 a fost numit CEO al băncii.
Ne amintim conflictul dintre autoritățile poloneze și cele de la Bruxelles, care a escaladat după ce Tribunalul constituțional polonez a decis în 6 octombrie anul trecut că unele articole din tratatele UE sunt incompatibile cu Constituţia ţării.
Asta e diferența între România și Polonia
Astfel Mateusz Morawiecki care a vorbit în fața europarlamentarilor, la Strasbourg, a spus că Polonia respinge „şantajul” Uniunii Europene, şi a afirmat că, pentru ţara sa, Constituţia rămâne „legea supremă”.
Lucrurile sunt simple. Întraga viață a patriotului polonez este cea care i-a dictat cuvintele și atitudinile de atunci și de mai tîrziu. Un om politic căruia propria-i istorie de viață nu-i permite să aplece capul, dară-mi-te să îngenuncheze, când e vorba despre poporul său.
Asta e diferența între România și Polonia. ”Diferența de realizări în viață”. Rușinoasă, orice s-ar spune. E ușor de verificat. Iar asta nu înseamnă ”C.V”, căci hârtia suportă orice.
Când un popor, prin conducătorii lui, unii personalități, alții amărîte personaje - acceptă sau nu, intruziuni în cel mai sfînt act al acelui popor, - Constituția -, atunci acel popor este condamnat pe veci la îngenunchere, sau la suveranitate.
Asistăm neputincioși la pierderea unor drepturi fundamentale
N-ar trebui să ne mire că asistăm neputincioși la pierderea din ce în ce mai vizibilă a unor drepturi fundamentale și la ruinarea economiei autohtone. Ultimul act abominabil este acela de a dispune - prin lege -, de banii noștri, de proprietatea noastră, în cash după cum dorim.
Marea reformă este ghidată de perceptele neomarxiste de supraveghere a individului, trasată de la Bruxelles. A dispune cum vrem de banii proprii este un drept, care nu poate fi încălcat. Și totuși, asta vrea dl Ciolacu și dl Boloș: explicația stă în CV urile lor, ale celor care hotărăsc în numele nostru. Al marilor Oameni de Stat, care vor să ”reformeze” prin distrugere, România…
Părăsind Germania în care nazismul începea să-și instituie puterea malefică, și plecând în exil, în Elveția, uriașul scriitor și intelectual Thomas Mann a rostit dureroasele cuvinte rămase în conștiința publică mondială: ”Au ajuns să ne conducă cei mai slabi pregătiți dintre noi!” Cuvinte puține, dar cîtă nefericire se ascundea în spatele lor, în inima celebrului cărturar…
S-a suit scroafa-n copac!
Românul, mai latin, mai pezevenghi, a găsit un corespondent pentru această situație. ”S-a suit scroafa-n copac!”. Dincolo de umorul zicerii rămâne, pregnantă, amărăciunea constatării faptului că în funcțiile publice s-au cocoțat exact aceia care n-ar fi trebuit să ajungă acolo, așa cum nici o scroafă nu poate ajunge, și nu are ce să caute într-un copac.
Problema e însă, că acum avem prea multe ”scroafe” și prea puțini copaci. Așa s-a ajuns la situația grotescă în care ”scroafele” au ajuns să se bată între ele, cu toate mijloacele pentru a da jos altă ”scroafă”, ca să se instaleze în locul ei…
O întâmplare din Roma, cu Giorgio Napolitano
Era o vară fierbinte. O Romă pustie, cu majoritatea locuitorilor în vacanțe, o vreme numai bună de flanat pe străzi, pășind pe urmele celor care au construit Roma de altădată.
Eram destul de obosit, - făcusem kilometri în acea zi fierbinte, fără vreo țintă anume. Să mergi aiurea pe străduțe, să te oprești la o terasă pentru un ristretto și o apă, ca un roman obișnuit, să simți că aparții acelei lumi, mi se pare și acum mai emoționant decât să cauți monumentele unde se adună turiștii Lumii.
Deodată, după o clădire impunătoare mi s-a deschis în față o piațetă, în care vreo 50 de oameni așteptau cuminți pe scaune să înceapă un minispectacol. Urmau să se cînte canțonete.
Rupt de oboseală m-am așezat pe un scaun. Era mai mult decât puteam să-mi imaginez. Un concert gratis, într-un moment de maximă oboseală. O binecuvântare!
Napolitano, aplaudat pe stradă!
Dar cum stăteam așa, bucuros de norocul meu roman, deodată, în jurul meu toată lumea s-a ridicat în picioare. Oamenii s-au întors ca la comandă cu fața în direcția opusă scenei, unde se pregăteau cântăreții și cu toții au început să aplaude.
Am făcut și eu același lucru instinctual, și imediat am înțeles ce s-a întîmplat: oamenii aplaudau o pereche de oameni vîrstnici - soț-soție, care se țineau de braț, avansând prin puținul public spre două scaune rămase libere, pe una din extremități, mulțumind cu o ușoară înclinare a capului celor care aplaudau.
Erau domnul și doamna Napolitano. Președintele Italiei și soția sa, fără gărzi de corp, fără poliție, fără escortă. Doi italieni veniți să asculte un concert de canțonete…