Am rămas să le ascult întrucât îmi era dor să-l mai aud categorisit intelectual de extremă dreaptă, reacţionar, cărturar care a sucit minţile unei generaţii de tineri… Însă cele două doamne îl tratau în felul în care Pirgu vorbeşte de Montaigne: „Montaigne e drăguţ, are părţile lui”.

Aşadar, Nae Ionescu era un om atrăgător, chiar cuceritor, pentru unii plin de farmec, însă nu prea ştia carte… Enormitatea din urmă provine – fără ca autorul ei să fie pomenit – de la G. Călinescu, care în Istoria… sa susţine că Nae Ionescu evita „lumina crudă a cărţii”… Şi tot acolo, adaug, criticul îl toarnă naţionaliştilor că „a conferenţiat şi la Căminul sionist”.

Dacă G. Călinescu şi-a susţinut doctoratul în 1936 la Universitatea din Iaşi, Nae Ionescu şi l-a susţinut pe al său, cu un subiect din domeniul logicii matematice, în 1916, la Universitatea din München.

Minciuna ordinară pusă în circulaţie de către detractorii săi interbelici că Nae Ionescu nu are doctorat în filozofie a fost spulberată definitiv atunci când, în urmă cu un deceniu, teza i-a fost tradusă în româneşte şi tipărită…

Iar dacă Nae Ionescu era subţirel intelectualiceşte, cum a putut el să fascineze oameni precum Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Andrei Scrima (căruia nu ştim de ce nu i se mai reeditează eseul Cuvinte târzii şi nepotrivite despre Nae Ionescu) şi atâţia alţii?

Poţi să iubeşti, precum Ladima, protagonistul din Patul lui Procust, o femeie de speţă joasă, dată fiind lipsa de experienţă, însă nu poţi admira un intelectual care îţi este inferior. Dar înzestrările lui Nae Ionescu treceau dincolo de planul spiritual şi de cel cultural. El a tratat cu un concern german – aşa cum a arătat profesorul Cristian Troncotă – importuri de minereu de fier în valoare de milioane de lei, în numele lui Nicolae Malaxa, tranzacţia fiindu-i foarte avantajoasă marelui industriaş.

Una din cele două doamne de la televizor contesta faptul că Nae Ionescu şi-ar fi dat sufletul în braţele Cellei Delavrancea, socotindu-l ficţiune. Aşa se întâmplă când ne folosim de ureche în materie de cultură, pentru că iată ce consemna în jurnalul său, la data de 8 aprilie 1940, Jean Mouton, fost director al Institutului Cultural Francez din Bucureşti între anii 1939 şi 1946: „Cella Delavrancea-Lahovary, talentata pianistă pe care am cunoscut-o prin Charles Du Bos, povesteşte că Nae Ionescu (…) a murit în braţele ei. Câteva clipe înainte de a închide ochii a făcut semnul crucii pe fruntea Cellei.”

Prefer un Nae Ionescu diabolizat de marxişti, detestat de Occident, considerat reacţionar şi anacronic, unuia edulcorat şi relativizat cu viclenie.