"Evenimentul zilei", primul ziar care a pătruns în portul georgian Poti după bombardamentele ruseşti.

Evenimentul zilei“ este prima organizaţie de presă care a reuşit, duminică noapte, să pătrundă într-unul dintre cele mai importante obiective georgiene bombardate de aviaţia rusă: Portul Poti, atacat în primele zile ale războiului caucazian. Obiectiv important atât pentru armată, cât şi pentru economia de la Tbilisi, Poti a fost declarat, după atacul rusesc, zonă cu grad maxim de securitate, iar accesul în zonă a fost interzis. Poliţişti şi agenţi de pază îl păzesc zi şi noapte, însă aceştia au fost de acord să facă o excepţie de la regulă, permiţându-ne să fotografiem urmările bombardamentului de vinerea trecută, soldat cu zece morţi.

În bezna nopţii, luminat doar de o lanternă a unuia dintre agenţii de securitate, portul este un peisaj de-a dreptul sinistru: clădiri de birouri cu geamurile sparte de explozie şi pereţii găuriţi, camioane ciuruite, zidul de beton - perforat, o maşină de poliţie distrusă şi o gheretă din care nu au mai rămas decât pereţii. Urmele şi mai importante ale tragediei de la Poti au fost, însă, şterse între timp. „Cadavrele le-am luat imediat de aici şi chiar şi eu am ajutat să ştergem sângele de pe jos şi să facem cât de cât curăţenie“, ne povesteşte şeful poliţiei locale, Dmitri Sarulidze. Despre victime, spune că erau oameni simpli. „Majoritatea lucrau la descărcatul mărfurilor sau la curăţenie. Ce legătură aveau ei cu politica sau cu războiul?“, îşi arată Sarulidze indignarea. Pe măsură ce revede amprentele dezastrului, se înfurie şi mai tare, iar când ajungem la maşina de poliţie din care nu a mai rămas decât o grămadă amorfă de metal, izbucneşte: „Gata, nu mai suport să stau aici. Vă rog să vă grăbiţi!“. Şezătoarea fricii Ieşim din port şi mergem în oraşul în care bombardamentul a zguduit nu doar casele, ci şi sufletele oamenilor. Este ora 2.00 noaptea, însă în Poti puţini au nervii suficient de tari încât să poată dormi. Băncile din faţa caselor sunt pline de oameni care nu reuşesc să-şi regăsească liniştea după bombardamentul de vineri. „În fiecare seară ne adunăm şi stăm pe stradă până la 4.00 sau 5.00 dimineaţa, când suntem suficient de obosiţi ca să adormim fără să ne mai gândim la nimic“, ne explică Manana Pokuehave, o doctoriţă de 45 de ani. Până să o doboare oboseala, ea îşi aminteşte, însă, împreună cu vecinii săi, cât de roşu a fost cerul timp de câteva secunde cumplite în dimineaţa zilei de 9 august.

„Casa s-a cutremurat, iar când m-am uitat în sus, parcă zbura o flacără uriaşă. Mi-am dat seama ce se întâmplă, pentru că ştiam că a început războiul“, povesteşte Manana. Primul gând care i-a venit în minte a fost să-şi trimită copilul de 17 ani cât mai departe: „M-am hotărât în câteva minute. I-am strâns ce puteam strânge şi a plecat la Guria, la vreo 50 de kilometri de aici. Eu nu am cum să plec, pentru că tata e paralizat şi trebuie să rămân cu el. Dar mi-e frică în fiecare secundă că ar putea să se întoarcă bombele. Iar acum, că ruşii şi-au adus navele militare aproape, sunt şi mai îngrozită“. „Îi iubim pe ruşi“ Drama Mananei este cu atât mai dureroasă cu cât, la fel ca şi vecinii săi, nu are nicio ranchiună împotriva ruşilor. Bombele, tensiunea şi acuzaţiile reciproce pe care şi le aduc politicienii nu au reuşit să le aducă în suflete niciun pic de resentiment împotriva oamenilor simpli din Rusia. „Eu am făcut facultatea la Moscova şi îi iubesc pe ruşi. Sunt buni, sunt calzi, sunt prieteni adevăraţi. Nu o să pot niciodată să le găsesc lor o vină pentru ce se întâmplă. Doar că Putin şi alţii de acolo vor să fim din nou colonie rusească, iar asta noi nu o să acceptăm. Am fost în războaie cu iranienii, cu turcii, dar poporul georgian nu a dispărut niciodată“, spune Manana, aprobată de toată lumea din jur. Când vine însă vorba de oseţi, feţele tuturor se încruntă, iar Zorab, un bărbat de 53 de ani, îşi varsă supărarea strigând cuvinte amestecate în rusă şi engleză: „Oseţii nu au avut ţară şi au venit aici. I-am lăsat să trăiască, am trăit cu ei în pace şi acum vor bucata asta de ţară. Să le fie ruşine!“.

Accesul de mândrie naţională, combinată cu indignare şi generozitate, ia sfârşit când cineva spune că Saakaşvili ţine un discurs la televizor. Oamenii se împrăştie fiecare la casa lui, stabilind ca, atunci când intervenţia prezidenţială va lua sfârşit, să iasă din nou la poartă. E adevărat că fac distincţia între relaţiile politice şi cele omeneşti, însă până la urmă fiecare ştie că este doar în parte stăpânul propriului destin: în zile ca acestea, când cerul se înroşeşte iar pământul se zvârcoleşte în lacrimi, politicienii au ultimul cuvânt.

ULTIMA LINIE DEFENSIVĂ Gruzinii aşteaptă inamicul în munţii din jurul capitalei

În plină confuzie şi domnie a zvonurilor amestecate despre venirea armatei ruse în Tbilisi, un lucru era cert, ieri-dimineaţă: soldaţii lui Saakaşvili îi aşteptau pe militarii lui Putin în munţii care înconjoară capitala gruzină. La 30 de kilometri de oraş, la marginea pădurii, un grup de 30 de soldaţi se declara pregătit să lupte cu uriaşa armată rusă. Cu feţe obosite şi cu nervii întinşi, cu armele la picior şi raniţele aşezate pe covorul de frunze, georgienii doreau să pară în continuare perfect capabili de a-şi apăra capitala: „Să vină ruşii, noi suntem aici şi vom lupta“, încerca unul dintre ei să ne comunice într-un amestec de georgiană şi engleză. Între timp, serpentinele muntelui erau străbătute în viteză de maşini de teren primite de la armata americană. În toată această agitaţie, nimeni nu putea să răspundă la o întrebare simplă: unde sunt ruşii?

Corespondenţă din Georgia

VEZI ŞI:

Adevărata faţă a Rusiei a îngrozit Europa de Est „Evenimentul zilei“, în linia întâi