Moscopole, o Atlantida pentru aromânii rătăciţi prin Balcani

ÎNAPOI ACASĂ. Alungaţi din metropola pe care au construit-o, aromânii din Albania încearcă să recupereze ce se mai poate şi să se ferească de un cumplit blestem.

În aromână, la „a vorbi” se zice „a zbura”. Poate pentru că vlahii împrăştiaţi prin Balcani au căpătat o abilitate ne omenească după toate prigonirile îndurate, iar limba le-a făcut zborul mai uşor. Moscopole - o adevărată metropolă ridicată de negustorimea aromână în estul Albaniei de azi - e doar un exemplu al acestei vocaţii tragice.

După ce oraşul înfloritor, aflat pe traseul comercial ce lega Constantinopole de Viena, a fost distrus de musulmani, aromânii s-au împrăştiat prin Balcani sau prin Occident, şi-au pus durerea în cântece, au mers la biserică şi s-au rugat pentru morţi.

Cei puţini rămaşi pe loc şi-au văzut de oierit sau de negustorie, au făcut alte averi şi-au continuat să vorbească limba veche. După ce i-au descoperit vlahii de la nord de Dunăre, prin părţile locuite de aro mâni se înfiinţează şcoli în limba română. Pentru mulţi, e încă un motiv să „zboare” pe o limbă nouă, către locuri mai bogate. Românii le spuneau că spre „ţara-mamă”.

Greul avea să vină însă odată cu instaurarea regimului comunist în Albania, poate cel mai dur din Europa. Atunci au fost dărâmate mai toate bisericile, iar botezurile sau cununiile au fost interzise cu totul. Pentru aromâni, popor cre dincios prin excelenţă, o ase menea măsură a semănat bine cu un genocid. Şi-au vorbit limba în şoaptă, au făcut ouă roşii de Paşte, şi-au făcut cruce cu limba în cerul gurii şi au supravieţuit.

Nici în 1990 nu şi-au căpătat toate drepturile. Au putut însă, cel puţin, să meargă la biserică, fie şi la o slujbă ţinută în albaneză, să se boteze şi să se cunune, să meargă din când în când pe la neamuri, să le zică fără frică „Zâua bunî!”.

Lupta cu blestemul

EVZ vă propune o incursiune în Moscopole, fostul centru al unei civilizaţii. O „Atlantidă” a aromânilor, nu scufundată, ci uitată multă vreme pe munte.

Am stat de vorbă acolo şi-n localităţile din jur cu oameni care încearcă să-şi recupereze cultura. Dumitrache Veriga, fost sculptor, a decis să devină preot imediat ce a avut voie. Vorbeşte şi româna „clasică”, pentru că a fost câţiva ani în ţară, apoi s-a întors în oraşul natal, Corcea, să-şi ajute comunitatea.

Face tot ce poate ca blestemul ţesut de înaintaşii săi, adresat celor care-şi uită limba, să nu se împlinească. Au de înfruntat mai nou, tendinţele de grecizare a zonei. „Noi zburăm ghini”, spune părintele şi zâmbeşte.

ÎNVIEREA

Oraşul începe să renască tot cu aromâni, din piatra vechilor case

Cine-a şters feţele sfinţilor, a făcut-o cu o ură greu de înţeles. Nu s-a dus doar stratul pictat, ci bucăţi groase de perete, au rămas în urmă găuri albicioase. Scrie „Jeras - 28 II 1969”, scrie „Zaimi”, scrie „Diana”, scrie „Frebar”. O sete de om primitiv a fixat cuvintele astea în piatră.

La orele dimineţii, soarele şi frunzişul copacilor acoperă cu umbre zidurile bisericii din Moscopole, „Sfântul Nicolae”, ori le îneacă în alb. În lumina asta nu e decât imaginea unei epoci aşezate peste alta.

Pe aici treceau drumurile comerciale spre Viena

Sfinţii au fost pictaţi pe la 1720. La vremea aceea, Moscopole avea o tipografie unică în Balcani, şcoli, bănci, chiar şi o Academie. Într-o gravură, reprodusă în marmură pe poarta bisericii, e înfăţişată o adunătură mare de case şi lăcaşuri. Între ele se taie trei drumuri mari.

Sunt cifre care spun că oraşul ar fi avut atunci 60.000 de locuitori. Istoricul Neagu Djuvara susţine însă că cifra reală ar fi undeva în jurul a 20.000 de oameni. În orice caz, enorm pentru acea vreme, în condiţiile în care Viena imperială, de exemplu, era cam de două ori mai mică.

Neagu Djuvara - la rândul său descendent al unei vechi familii de „aromâni” - explică fantastica înflorire a oraşului: „Aromânii, în contrast cu populaţiile albaneze sau slave, erau excelenţi negustori. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, tot comerţul între Constantinopole şi Viena este făcut de aromâni”. Negustorii veneţieni ajunseseră să-i invidieze pe aromâni, iar grecii pretindeau că Moscopole era colonie de-a lor, doar pentru că actele comerciale se încheiau în greceşte prin partea locului.

Alungaţi de musulmani

Pentru musulmanii albanezi, aromânii deveniseră periculos de bogaţi şi de influenţi, mai erau şi creştini pe deasupra. Aşa că s-au apucat să distrugă ce trebuia distrus. Seria de atacuri asupra oraşului Moscopole a început în 1769 şi a ţinut vreo 20 de ani.

„Turcii consideră că aceşti creştini de la Moscopole sunt nişte aliaţi potenţiali ai rusului sau ai veneţianului, aşa că-i atacă în mod sălbatic. Se pare că tatăl lui Ali Paşa, din Ianina, este acel sălbatic care a devastat în aşa hal oraşul încât familiile care-au scăpat au plecat”, povesteşte Djuvara.

Valeriu Papahagi arată, într-o carte publicată în 1935, cum funcţiona mecanismul distrugerii: „Hoardele mahomedane de Daglii şi Coloniaţi au dat cele dintâi sem na lul nenorocirilor, începând să jefuiască caravanele care frecventau târgul din Voscopole. La rândul lor, beii din Muzachia, sub pretext de a ajuta pe supuşii necăjiţi ai Marelui Senior, puseră garnizoană în oraş şi, după zece ani de devastări, jafuri şi războaie, Voscopolea dispăru de pe suprafaţa Albaniei”.

S-a păstrat de atunci şi o baladă ce le dă fiori reci aromânilor de azi: „Plângute tri Voshopole”.

Mulţi aromâni s-au stabilit la Viena, la Veneţia, mai puţini în Transilvania sau Muntenia. Fiecare după neamuri ori după cunoştinţele făcute prin târguieli.

În urma lor, fostul mare oraş, de câteva zeci de mii de locuitori, a ajuns repede o ruină. Ce a rămas în picioare după jafurile musulmanilor a fost dărâmat în timpul celor două războaie mondiale, comunismul şi-a mâzgălit numele peste sfinţii rămaşi, apoi a ridicat în centru o coloană de ciment, cu stea pe ea.

Prima biserică, reconstruită

Moscopole cel de azi e un sat cu circa 1.000 de locuitori. Oricum, populaţia e mult mai mare faţă de acum câţiva ani. Cei care se stabilesc în ultima vreme aici sunt, în mare parte, tot aromâni. Nouveniţii îşi fac case din grămezile de piatră rămasă pe câmpuri de la cele vechi. Un om cu stare a reconstruit chiar din temelii prima biserică a oraşului, „Sfânta Vineri”.

Privită de sus, noua localitate are o înfăţişare bizară: printre locurile unde au răsărit casele înalte, cu acoperişuri de ţiglă roşie, se află încă împrejmuiri din piatră veche şi drumuri cu urme de pavaj.

La Biserica „Sfântul Nicolae” slujeşte - în albaneză, ce-i drept -, un preot aromân, iar la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, de mai sus, se adună, cu o zi înainte de hram, credincioşi din toată Albania, cu pomelnice lungi.

STATUT DISPUTAT

În România, nu au dreptul la învăţământ în „limba” maternă

Statutul neclar în care autorităţile române îi menţin pe aromânii stabiliţi aici nu-i ajută să-şi păstreze identitatea, avertizează Comunitatea Aromânilor din România. Potrivit unui document adresat, în 2005, de această organizaţie Consiliului Europei se menţionează că în România se află, potrivit ultimului recensământ, 27.000 de aromâni.

Aceştia cer dreptul la învăţământ ori la servicii religioase în aromână, precum şi „acces la editarea de cărţi şi tipărirea de ziare în limba aromână”. Autorităţile române se află întro postură delicată în această privinţă: consideră aromâna dialect, nu limbă, iar aromânii nu sunt recunoscuţi ca minoritate „legală”.

Neagu Djuvara le dă dreptate doar pe jumătate aromânilor în cauză: „Românul crede că limbă egal naţiune. Nicăieri nu e aşa. Aici au ei dreptate. Nu le mai dau însă dreptate într-o altă privinţă: aromâna este unul dintre dialectele limbii române”. Soluţia de compromis ar fi, în opinia istoricului, înfiinţarea de şcoli cu predare în aromână, prin acordarea unui statut special.

DECLARAŢII

SUB DICTATURĂ

Nu mai îndrăzneau să vorbească în aromână

Prin contribuţia familiilor din Moscopole mutate în Ţările Române, neamurile lor de la nord de Dunăre au început să descopere, practic, existenţa unei rostiri înrudi te. Încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, pe teritoriul Albaniei au apărut şcoli cu predare în limba română, menite să contribuie la strângerea relaţiilor cu aromânii de acolo.

Dacă atunci nu putea fi decât un lucru de lăudat, istoricii vorbesc azi şi despre efectele nefaste ale acestui demers.

„Vasile Barba a venit cu o teorie, cum că românii ar fi greşit când au făcut şcoli în limba norddunăreană acolo. Aromânilor de acolo nu le-a folosit, practic, la nimic. De exemplu, când se duceau să facă serviciul militar acolo, erau consideraţi analfabeţi. Carevasăzică, li se interzicea orice carieră în ţara în care trebuiau să trăiască. Ar fi trebuit şcoli în dialectul lor. Cred că politicienii români se gândeau, de fapt, să-i aducă în ţară prin această mişcare”, arată Neagu Djuvara.

Şcoala românească din Corcea a fost înfiinţată în 1905 şi a funcţionat până după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, în 1946. Banii şi dascălii veneau din România. Au fost generaţii întregi de aromâni care au făcut câte patru clase aici. După aceea, o luau care încotro: mulţi se duceau în România, o altă parte în Grecia.

O parte dintre aromânii veniţi în ţară au ajuns să facă parte din mişcarea legionară.

Vis de dictator: statul ateu

Când au venit comuniştii, relaţia dintre România şi aromânii rămaşi în Albania a fost întreruptă brusc, iar şcolile româneşti au trecut la predare în albaneză.

În deceniile următoare, teroarea instaurată de Enver Hodja nu i-a ocolit pe aromâni. În 1967, liderul comunist al Albaniei proclama primul stat complet ateu. Toate lăcaşurile de cult, fie că erau moschei, biserici ortodoxe aromâneşti ori albaneze, au fost puse la pământ. Implicit, au fost interzise complet cununiile şi botezurile.

Hăituirea aromânilor a fost amplificată de un fapt istoric mai puţin cunoscut, după cum arată Neagu Djuvara: „Imediat după război, a existat o minoritate, atât în Grecia, cât şi în Albania, care s-a raliat italienilor. Şi au stricat astfel întregii comunităţi, asta o putem spune: pentru un grup de valahi care s-au repezit să spună «noi suntem fraţi ai italienilor» şi i-au ajutat, au fost consideraţi pe urmă de greci şi de albanezi nişte trădători. Pe urmă, ceilalţi nu mai îndrăzneau să mai vorbească dialectul în public, de teamă”.

După trecerea la democraţie, aromânii au început să recupereze o parte din drepturi. Şi-au ridicat biserici ortodoxe, iar preoţii aromâni au trecut la botezarea şi cununarea celor care n-au apucat să facă asta în vremea dinainte. Aromânii sunt recunoscuţi azi doar ca minoritate lingvistică, nu şi ca minoritate etnică în Albania.

MINUNEA DIN COMUNISM

Când n-au mai avut biserici şi le-a devenit interzis până şi să-şi facă cruce pe stradă, aromânii şi-au făcut cruce cu limba în cerul gurii

Încercările de asimilare a comu nităţii aromâneşti n-au încetat nici azi, avertizează preotul Dumitrache Veriga, pa rohul Bisericii „Schimbarea la faţă” din Corcea. El vorbeşte de spre încercările mai noi ale grecilor de a-i atrage pe aromâni cu bani, pentru a-şi întări influenţa în Albania, şi despre felul în care a rezistat neamul său în timpul comunismului.

Evenimentul zilei: Câţi mai vorbesc limba? Dumitrache Veriga: O vorbesc, mulţi o vorbesc. Mai ales în satele din zona Corcea, acolo se păstrează mai bine.

Nu sunt şcoli în română. Dac-ar avea şcoli… Mai înainte, când era şcoala românească, copiii învăţau limba albaneză doar când ieşeau din casă şi intrau în contact cu copiii albanezi. Acum, acasă vorbim în română… În aromână.

E o discuţie întreagă: aromâna e dialect sau limbă? Noi zicem „limba noastră”, nu zicem „dialectul nostru”. Ştim însă că este un dialect.

Face ceva statul român pentru cei de aici? Noi păstrăm legătura cu Departamentul Românilor de Pretutindeni. Am primit sprijin pentru construirea bisericii, sunt tineri care merg să înveţe în România. E loc şi de mai mult. „Le spun că vlahii sunt greci”

Există încercări de asimilare a comunităţii aromâne de aici. Da. Unii primesc 380 de euro pe lună de la greci şi n-au fost niciodată peste graniţă, n-au lucrat niciodată la greci, dar ei plătesc.

De ce fac asta? Le spun că vlahii sunt greci. Şi ei îi ajută, le dau nişte bani sub forma unei pensii. De sărăcie vând şi sentimentul matern.

Cam câţi oameni au acceptat banii ăştia? Nu ştim. Vin şi aici la noi, la biserică, se duc şi acolo, stau puţin mai ascunşi, aşa. Le e frică să nu le taie pensia, aşa că se ascund.

Au avut mai mult de suferit decât alte comunităţi în timpul comunismului? Da, au suferit foarte mult. În 1967 s-au dărâmat şi bisericile, şi moscheile, tot. Albania voia să fie primul stat ateu din lume. Pe mulţi aromâni comuniştii i-au băgat la închisoare. Şi dacă era unul la închisoare, toată familia suferea.

Cum şi-au păstrat credinţa? Credinţa este păstrată şi acasă. Şi când nu era voie, acasă le făceam pe toate. Doar botezuri şi cununii nu… La Paşte făceam însă ouă roşii. Totul era ascuns, nu puteam face cruce când ieşeam în stradă. Şi ne spunea dada noastră (mama, în aromână - n.r.): „Faceţi cruce cu limba în cerul gurii!”. Când am fost eu în România, nu mai aveam nici cărţi. Mi-au dat de la mănăstire.

„Vor să moară cununaţi”

S-a întâmplat să se mai uite în unele familii obiceiurile vechi? Nu. Se face tot. Acum botezăm şi oameni mari, care n-au putut fi botezaţi la vremea aceea. Am botezat şi cununat şi oameni de 60 de ani. Vor să moară cununaţi.

Există sprijin pentru înfiinţarea unei şcoli cu predare în română? Ar fi bine...

Statul albanez ce spune? Nu ne dă voie, nu ajută. Încă nu ne recunosc ca minoritate etnică, spun că suntem albanezi. Dacă ne vor recunoaşte, trebuie să ne dea voie. Nu ne putem rupe de ei, dar suntem diferiţi de neam, de sânge...

DATORIE

„Am zis: dacă nu vrea nimeni, atunci o să fiu eu preot”

Cum aţi ajuns preot după ’90? Eraţi sculptor în timpul comunismului. Din patriotism. Noi avem şi asociaţia aici la Corcea. Trebuia să ne păstrăm limba, tre buia să construim bi serici. Am zis că dacă nu vrea nimeni să se facă preot, atunci o să fiu eu! În 1992, eram cu un spectacol în Ro mânia, invitat de Prea sfinţitul Calinic de la Curtea de Argeş. Şi eu am rămas acolo. Am fost la Curtea de Argeş, la mănăstirea de acolo. Şi am devenit preot, apoi m-am întors.

Şi România cum vi s-a părut? Era cum vă închipuiaţi? Era vremea sloganului „Nu minţiţi poporul cu televizorul!”. Toată lumea voia schimbări. Fac com paraţie cu noi: eram foarte săraci. Acolo am văzut bo găţie mai mare. Când ie şeam la piaţă, se vedea. Aici se lua poate un kilogram de carne pe lună pentru o fa milie. Văd acum că Ro - mânia a înflorit foarte mult, e o ţară europeană. Voi poate nu vă daţi seama, dar de aici se vede.

Şi pentru Albania cum a fost perioada asta? Ei, acum mergem şi noi înainte. Sunt şi alegeri acum… (alegerile parlamentare s-au des făşurat pe 28 iunie şi s-au încheiat cu victoria fragilă a Partidului Democrat, condus de premierul Sali Berisha - n.r.). Mai departe nu ştim ce-o să fie.

MINUNEA DIN MINĂ

„Pietrele cădeau doar după ce plecam noi”

Naun Veriga nu ştie nici acum, după 35 de ani, care este adevăratul motiv pentru care a făcut puşcărie. Atunci i-au zis că pentru spionaj în favoarea Greciei, dar asta era o acuzaţie cam lipsită de ima ginaţie: aşa le spuneau tuturor. Bătrâneţea îi dă voie acum lui Naun Veriga să zică fără patimă: „Aşa erau vremurile”.

Regimul comunist din Albania se pregătea să atingă culmea paranoiei, aşa că arestările se făceau pe bandă rulantă. Pe unii îi săltau pentru mici observaţii, de genul „nu e carne în cutare magazin”. Pentru comunişti, nouă luni de anchetă presărată cu torturi şi 16 ani de muncă silnică pentru croitorul aromân Naun Veriga era nimica toată.

A fost dus, împreună cu alţi deţinuţi politici, la o mină de cupru din nordul Albaniei. A pus mâna pe târnăcop, a lovit cu el în piatră şi-a supravieţuit. Nu l-a uitat Dumnezeu acolo, nici pe el, nici pe ceilalţi deţinuţi: „Ne puneau să săpăm la baza muntelui, să ne strivească pietrele. Dar nimeni nu a păţit nimic. Pietrele cădeau doar după ce plecam noi!”.

24 de ani de muncă la câmp

„Numai eu ştiu cât am suferit”, repetă des nevasta sa, Severica. În 1964, avea bărbat în puşcărie, un copil de 3 ani de crescut şi două alternative: să divorţeze şi să capete ceva bun de lucru ori să rămână măritată cu Naun şi să meargă la sapă.

Dacă ar fi ştiut cât de cât ce înseamnă familia pentru aromâni, comuniştii nu s-ar mai fi obosit să-i propună asta.

„Un Dumnezeu şi-un cer vedeam deasupra mea, pe câmp. Şi dacă voiam să mă duc la el să-l văd, nu ne lua nimeni cu maşina, pentru că ştiau unde merg. Luam copilul pe ploaie şi ziceam: «Are Dumnezeu grijă şi de mine!». Şi mă rugam de şoferi: «Luaţi-mi copilul singur!». Numai eu ştiu cât am suferit! Am suferit atât de mult, nu e foaie şi carte să se scrie boala noastră”.

Doamna Severica a muncit, cu totul, 24 de ani la câmp. „Cum se zice la «câmp» în româneşte?”

„Îi spuneam că o să ne aducă bani şi haine”

Băiatul lor, Romeo, întreba din când în când de taică-său. „Îi ziceam că lucrează. Când a crescut, mă întreba iar: «unde este tatăl nostru?». Şi-i spuneam că o să ne aducă bani, că o să ne aducă haine. Copiii cu părinţi comunişti îi ziceau: «Ai tată în închisoare!». Şi el răspundea: «Nu, tatăl meu lucrează »”, povesteşte bătrâna.

Băiatul n-avea deci cum să înţeleagă de ce nu primeşte bursă la şcoală, chiar dacă învăţa foarte bine. A rămas doar cu gimnaziul.

Ar vrea să-şi vadă neamurile din România

Imediat ce-a căzut comunismul, Romeo a plecat prin Grecia şi Italia. Se descurca, fiindcă era băiat deştept şi prindea repede toate limbile care-i trebuiau.

Între timp, taică-său şi-a deschis o prăvălie unde vindea cârnaţi şi bere, a început să prindă cheag de avere. Acum 13 ani, au cumpărat casa asta frumoasă din centrul oraşului Corcea, a fost tot a unui aromân. Romeo s-a însurat cu o albaneză, dar în casa cea nouă se vorbeşte mai mult în aromână.

Bătrânii cunosc însă bine şi româna, au învăţat-o la şcoala românească din Corcea. Ar vrea să meargă odată în România, la verişorii şi nepoţii de prin Constanţa, Ovidiu, Pipera sau Bucureşti.

Pentru ei, România a ajuns să semene cu un sat îndepărtat, înţesat de neamuri. Doamna Severica întreabă aşa, într-o doară: „Aţi auzit de Costică Cleja?”. E un verişor din ţară care-a fost odată aici, la ei.

TRADUCERE

Cuvinte desenate cu degetele

Când nu găseşte vreun cuvânt, Romeo Veriga îşi duce mâna la inimă. Trage apoi aer în piept şi se apucă apoi să deseneze cuvântul prin aer. E şi ăsta un fel de-a „zbura”. Un cerc larg şi-o mulţime de puncte presărate înăuntru cu degetele înseamnă „mandră”, adică ţarc pentru oi. Arată cu mâna afară. Dincolo de geamul restaurantului său, peste sărăcia oraşului, sunt munţii. „Noi am fost păstori. Mergeam cu oile pe munte, şi de asta limba s-a stricat. Dar suntem de-un mamă şi de-un tată”, explică Romeo. Duce iar mâna la inimă şi zâmbeşte.

AMINUNEA DE LA PLASA

„Fugea lumea, şi Sfânta Maria plângea”

Trei femei în haine negre ies în poarta casei, pe o uliţă din Corcea. „Cum hiţi? Ghini?” La cei 90 de ani ai săi, doamna Glichini Cecani reconstruieşte din trei fraze Albania cea bună, a tinereţii sale: „Erau trei biserici. Locuia toată familia într-un loc. Era bogăţie atunci”. După aceea, au început să plece cu toţii în România sau aiurea, a venit războiul şi apoi comunismul.

Bătrâna Glichini îşi aminteşte povestea unui sat părăsit cu totul de aromâni. Se numea Plasa şi a rămas acum din el un singur zid, cel al bisericii. „Fugea lumea din Plasa, Sfânta Maria plângea”, începe femeia.

Părintele Veriga ştie istoria: „Pe la 1920, când pleca lumea din Plasa, unii veneau la oraş, alţii se duceau în România. Şi icoana Sfintei Marii plângea. Şi se auzea vocea ei: «Unde fug oamenii mei?». Nu ştiu cine a luat icoana, dar e sigur la o mănăstire din România. Este o icoană care face minuni”.

Şi mai ascundea Plasa o minune: cu o zi înainte de hramul bisericii, de Adormirea Maicii Domnului, toată lumea mergea să se roage şi să doarmă împreună în biserică. Biserica era plină. „Şi o femeie care nu dormea a văzut”, spune părintele. „Da, a văzut”, continuă doamna Glichini. Se făcea că Maica Maria umbla îmbrăcată în haine albe printre oameni, în biserică. „O parte dintre cei care s-au trezit după strigătul femeii au spus că au văzut şi ei, alţii că nu”, continuă el.

Cei care nu uită sunt feriţi de blestem. Constantin Belimace, eroul aromânilor, a pus totul într-un imn: „Blestem mare s-aibă-n casă, Cari di limba lui s-alasă”. „Oamenii şi-au lăsat limba şi au luat blestemul”, susţine părintele.