Mai toți ați auzit bancul acela despre albanezii care nu știau ce să facă să-și scape țara de sărăcie și se gândesc să declare război SUA pentru ca americanii să-i ocupe și, mai apoi, să-i ajute să se dezvolte. La un moment dat, însă, albanezii chiar și-au dorit să intre sub ocupație americană. Se întâmpla după Marele Război – Primul Război Mondial – când țara lor era în pericol să fie împărțită între greci, italieni și iugoslavi.
Albania a devenit stat independent în 1912, după înfrângerea otomanilor în Primul Război Balcanic și a fost recunoscută ca stat prin Conferința de Pace de la Londra la 29 iulie 1913.
Granițele sale au fost trasate de o comisie internațională înființată de Marile Puteri care, la acel moment, nu vedeau cu ochi buni destrămarea Imperiului Otoman, în protestele Greciei și Serbiei care considerau că aceste teritorii li se cuveneau.
Încă de pe atunci, grecii urmăreau să anexeze zona de sud a noului stat, iar ca să-i convingă pe delegații comisiei internaționale să fie de acord, apelau la tot felul de tertipuri.
Astfel, unul dintre jurnaliștii acreditați pe lângă comisia internațională a observat că la fiecare oprire, în orașele din sudul Albaniei, un grup de cetățeni greci, de fiecare dată aceiași, apăreau în față delegaților cărând o pancartă pe care scria „Bine ați venit într-un oraș grecesc”. Trupele grecești, care staționau în zonă, îi obligau pe locanici să-și vopsească locuințele în culorile naționale ale Greciei, alb-albastru, iar pe copii să fredoneze cântece populare grecești.
Sub ocupație străină
Imediat ce a izbucnit Marele Război, în 1914, după atentatul de la Sarajevo, Albania a ajuns victima vecinilor săi, din cauza poziției strategice. Armata italiană a traversat rapid Adriatica și a ocupat portul Vlore, grecii au invadat zona de sud, cea pe care o râvneau de atâta vreme, iar Serbia s-a retras în zona de nord, din fața trupelor austro-ungare.
Așa se face că finalul războiului a găsit Albania sub ocupație străină. Italienii și grecii în partea de sud, italienii pe cea mai mare litoralului adriatic, sârbii în nord, iar francezii în regiunile din centru. Dintre toți, primii trei ocupanți doreau să se stabilească aici permanent și făceau tot ceea ce ținea de ei ca să se impună.
La mila vecinilor mai puternici
Experții guvernului grec susțineau că aceste comunități nu pot fi abandonate sub conducerea albanezilor, singurul popor din Balcani, „pe care Europa nu reușise să-l civilizeze”.
De partea cealaltă, italienii, care erau rivalii grecilor și nu-și doreau un stat grec puternic întins până la țărmurile Mării Adriatice, în imediata lor vecinătate, considerând că reprezenta o amenințare.
Pe de altă parte, italienii revendicau o zonă din țărmul albanez, în cel mai îngust punct al Mării Adriatice, la nici 100 de kilometri distanță de teritoriul lor. Aici se află insula Sazari și portul Vlore, puncte strategice care ar fi permis marinei italiene să închidă Adriatica.
Au existat mai multe planuri de ocupare a Albaniei. Grecia și Serbia au negociat să-și împartă micuțul stat, fără să țină cont de interesele Italiei care își doreau zona orașului Vlore. Un alt tratat, la care au fost parte Grecia, Serbia și Muntenegru propunea împărțirea Albaniei între ele și înființarea unui mic stat în zonele centrale sub autoritatea italienilor.
Discuțiile au continuat și în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, în cadrul comisiei speciale organizată pentru soluționarea revendicărilor Greciei. Reprezentanții Marilor Puteri au analizat mai multe variante menite să satisfacă atât interesele Greciei cât și ale Italiei, cele două state rivale. Între altele s-a pus problema ca Italia să primească să administreze întreaga Albanie sau ca Grecia să primească regiunile din sud.
Recâștigarea independenței
În cele din urmă au avut succes. E drept, americanii au refuzat să preia administrarea Albaniei însă i-au susținut până la capăt și i-au ajutat să obțină independența.
În februarie 1920, președintele american scria într-o notă că Statele Unite nu erau pregătite să susțină o nedreptate față de poporul albanez. Drept urmare, negocierile s-au îndreptat în direcția independenței Albaniei.
Mai mult, italienii au fost nevoiți să se retragă din zonele ocupate, ca urmare a unui val de revolte a populației albaneze. După ei, francezii, grecii și sârbii au luat aceeași decizie, renunțând revendicările teritoriale. Cu susținerea Statelor unite și a președintelui Wilson, Albania a redevenit stat independent și a fost acceptată în Liga Națiunilor
Granițele sale n-au fost stabilite la Conferința de Pace de la Paris, ci abia în noiembrie 1921 când reprezentanții Marilor Puteri au decis ca frontierele Albaniei să rămână aceleași din 1913, cu câteva modificări minore în favoarea Iugoslaviei.
Albania a rezistat ca țară independentă până pe 7 aprilie 1939 când a fost invadată de trupele Italiei Fasciste conduse Benito Mussolini. Regele albanez, Zog, și guvernul său au fost forțați să plece în exil, iar italienii au format un guvern marionetă și au proclamat o nouă constituție, transformând Albania în protectorat. Tronul acesteia a fost oferit regelui Italiei, Victor Emmanuel al III-lea.
Artistul și războinicul. Leonardo da Vinci, inginerul temutului Cesare Borgia