Le Monde (Franța). Putin se străduie să transforme în acquis politic durabil sau chiar în dinamică de stabilizare angajamentul său militar fără precedent în Siria și în Libia

În septembrie 2015, Vladimir Putin a rostit un discurs în multe privințe istoric în fața Adunării generale a ONU. În numele suveranității statelor, el se poziționa drept susținător al regimurilor aflate la putere și menținerea lor cu orice preț, inclusiv împotriva voinței popoarelor lor. El caricaturiza revoltele anti-dictatoriale ca mișcări „teroriste” care trebuie reprimate fără milă.

La scurt timp după aceea, el angaja direct armata rusă de partea regimului Assad, împiedicând prăbușirea lui, înainte de a-l ajuta să recucerească treptat principalele bastioane ale opoziției. Aceasta restaurare agresivă a statu-quo-ului dictatorial i-a adus lui Putin sprijinul tuturor autocraților din Orientul Mijlociu, chiar al celor mai legați de Statele Unite.

La aproape cinci ani după „marea revenire” a Rusiei în regiune, Kremlinul continuă totuși să-și folosească unica sa capacitate de a face rău mai curând decât a afirma în regiune un autentic plan de putere.

Impasul rusesc în Siria

Rusia a fost primul și principalul beneficiar al retragerii americane afară din Orientul Mijlociu, dezangajare operată metodic sub președinția Obama, apoi în mod confuz sub Trump. Putin s-a putut prezența astfel cu un preț mic în Orientul Mijlociu drept o alternativă la ordinea imperial definită, vreme de decenii, de la Washington. Dar s-a dovedit repede că departe de a fi în măsură să restructureze regiunea pe baze noi “post-americane”, Rusia ducea o politică de un clasicism dovedit, chiar învechit: recurgerea la forța militară împotriva oricărei forme de opoziție a devenit astfel un scop în sine în Siria, de vreme ce succesele regimului Assad, datorate sprijinului hotărât al aviației rusești, sunt puse toate pe seama Kremlinului. Corespondentul “Le Monde” la Moscova a rezumat perfect această “ecuație de nerezolvat”: “fără Moscova, Assad a pierdut; în afara Moscovei, Assad este pierdut”.

Legând astfel soarta politicii sale în Orientul Mijlociu de cea a lui Assad, Putin a intrat în capcana unui statu-quo sirian aparent. El se dovedește incapabil, după ce a câștigat războiul său din Siria, să câștige pacea sau măcar să prezinte propriile condiții, deoarece refuzul celei mai mici concesii de către Assad alimentează în mod fatal continuarea conflictului și creșterea contestărilor, inclusiv în cadrul minorității alawite din care provine despotul sirian. Trebuie ca proconsulatul rus în Siria să acționeze pentru a liniști asemenea tensiuni, mai curând decât să înceapă o dinamică de ieșire din criză de sus și deci de tranziție politică la Damasc. Acest blocaj la vârf interzice totodată întoarcerea a milioane de refugiați, reconstrucția unei țări devastate și mobilizarea donatorilor internaționali. Putin preferă dimpotrivă să-și întărească influența asupra unei Sirii identificate cu Assad, cerând ONU ca orice asistență să fie supervizată doar de regim. “Le Monde” subliniază că Rusia “dispune de un cvasi-drept de viață și de moarte asupra populației aflate în suferință din Siria”, deși nu contribuie decât în proporție de 0,3% la ajutorul internațional. De altfel, forțele rusești organizează în Siria recrutarea de mercenari care să sprijine, apoi să înlocuiască, mercenarii ruși angajați în Libia.

Invitație rusească pentru Turcia

Putin nu vrea sau nu poate să traducă într-o nouă situație politică angajamentul său în Siria. Dar chiar dimensiunea pur militară a unui asemenea angajament l-a constrâns să-și menajeze mai mult decât rațional partenerul iranian și, mai ales, să pactizeze cu Erdogan. Puciul ratat din 15 iulie 2015 de la Ankara marchează o cotitură în relațiile dintre președinții rus și turc, acesta apreciind cu atât mai mult sprijinul lui Putin în încercare cu cât solidaritatea NATO și a statelor sale membre a fost foarte limitată. Câteva luni mai târziu, Erdogan decide să-i predea bastionul revoluționar de la Alep lui Putin și deci lui Assad. Este începutul unui proces tripartit în care, sub egida Moscovei, Ankara și Teheranul exclud atât ONU cât și Statele Unite și Uniunea Europeană din dosarul sirian. Un asemenea proces nu șterge contradicțiile dintre Putin și Erdogan, ca cel privind zona Idlib, unde o încetare a focului prevalează totuși din luna martie.

„Sirianizarea” crizei libiene a dus la o înfruntare comparabilă între Rusia și Turcia pentru marginalizarea ONU și a occidentalilor

Putin ar avea tot timpul să profite de discreditarea lui Trump în Orientul Mijlociu pentru a promova o politică demnă de acest nume, provenită din sprijinul orb doar pentru forțele contrarevoluționare. Amenințarea cu anexarea de către Israel a unei părți din Cisiordania ocupată ar da Kremlinului ocazia să se prezinte ca o soluție față de iresponsabilitatea americană.

Dar președintele rus nu are, după cât se vede, nici dorința, nici măcar proiectul în această privință. El preferă să se limiteze la registrul militar, ceea ce duce mecanic la o implicare tot mai mare a Turciei, ieri în Siria, azi în Libia. Escaladarea rusească și supralicitarea turcă nu sunt decât două fațete ale aceleiași dereglementări, atât pare de zadarnic să crezi că vei neutraliza una încurajând-o pe cealaltă. Mai general, Rusia, pe care mulți o așteptau ca pe “un făuritor de pace” în Orientul Mijlociu, nu a făcut decât să adauge război războiului.

A venit momentul adevărului pentru Putin în regiune, dacă nu vrea ca absența unei viziuni politice să slăbească acolo “marea revenire” a țării sale. (Rador)