Prima dintre ele, Alla Baianova, cu o voce splendidă, se apropia de 50 de ani. Fusese socotită la un moment dat, în tinereţe, drept cea mai frumoasă femeie din Bucureşti. Era descendenta unei familii de ruşi albi refugiaţi în România după revoluţia bolşevică.

O altă cântăreaţă, mult mai tânără, Ilinca Cerbaceff, era fiica unui fost diplomat ţarist de la Legaţia Rusă din Bucureşti, însă ea nu deranja pe nimeni: născută aici, avea o pronunţie românească fără cusur, aşa încât a putut continua să apară în public nestingherită.

Alla Baianova îşi avusese propriul local, frecventat în timpul războiului de ofiţeri germani, fapt care o împiedicase multă vreme să reintre în circuitul artistic. Cânta cu multă distincţie, dar şi cu inerentul accent, piese româneşti, între care Intră luna pe fereastră, devenit mare şlagăr, lansată în 1959 şi osândită iniţial pentru „intimism”. Însă adevăratul repertoriu al Allei Baianova îl constituiau vechile cântece şi romanţe ruseşti: Ciubcik, Moscovnoe vecera, Nocinaia raglada, Pasledni cias şi, desigur, Oci ciornîie, interzis în Uniunea Sovietică întrucât era socotit un fel de imn al emigraţiei ruse din Occident, dar slobod să fie auzit la Bucureşti.

Cea de-a doua victimă a derusificării era o tânără de 23-24 de ani sosită recent din „Uniune”, care cânta şi în limba spaniolă. Apăruse cu mult succes la televiziune. Era soţia unui inginer sau a unui ofiţer care studiase în Uniunea Sovietică. Din anii ’50, Moscova şi Leningradul ajunseseră pentru români ceea ce fusese altădată Parisul pentru ei. Plecau acolo să urmeze facultăţi sau să se specializeze. În URSS, echivalentul masteratului de astăzi se numea „aspirantură”; nu exista titlul de doctor, ci de „candidat în ştiinţe”. Mulţi români plecaţi la studii în URSS se întorceau acasă cu neveste rusoaice. Era un mare atu profesional şi politic. De aceea, căsătoria cu rusoaice devenise o modă. Una pe care adepţii săi aveau s-o plătească foarte scump. Odată cu derusificarea, mariajul româno-rus devenise un mare handicap, unul care bloca orice perspectivă de ascensiune politică sau profesională. Moda căsătoririi cu rusoaice urmase modei căsătoririi cu evreice, căzută în desuetudine după înlăturarea de la putere a Anei Pauker, în 1952. După înscăunarea lui Ceauşescu, soţii cu neveste rusoaice nu numai că vor fi zvârliţi în posturi marginale, dar vor fi dispreţuiţi şi priviţi ca potenţiali agenţi sovietici.

Derusificarea începută de Gheorghiu-Dej culminase cu discursul său rostit la Plenara din aprilie 1964, considerat pe atunci de Occident o fermă „declaraţie de independenţă” faţă de Moscova. Era pentru întâia oară, după comunizarea României, când Apusul îşi îndrepta privirile cu interes înspre această ţară.

O explicaţie a acestei atitudini a lui Gheorghiu-Dej o furnizează un om politic, Ion Varlam, în următorii termeni: „Dej nu a avut un conflict cu conducerea Uniunii Sovietice, ci numai cu Hruşciov. Din memoriile unui colaborator al lui Gomulka reiese că acest conflict personal mocnea încă din 1955, el fiind perceput de autor în timpul traversării Atlanticului, pe care toţi liderii comunişti au făcut-o împreună, pe nava «Baltica», pentru a lua parte la prima sesiune a Adunării Generale a ONU (…). Echipa lui Dej, îmbrăcată după moda engleză, nu s-a aşezat la aceeaşi masă cu Hruşciov şi a afişat un dispreţ nedisimulat faţă de chefurile la care se dedau cu «şeful» comesenii lui, care se terminau, în fiecare seară, cu nişte beţii monstruoase”.

Pentru a înţelege cotele rusificării, e suficient să citim trei versuri din Imnul de Stat al Republicii Populare Române, aparţinând poeţilor Dan Deşliu şi Eugen Frunză: „Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator/ Leninismul ne e far şi tărie şi-avânt…”.

În 1954, după moartea lui Stalin, au fost desfiinţate acele aşa-zise societăţi mixte sovieto-române, Sovromurile, care ne spoliau ţara de bogăţii, iar în 1964 plecau acasă ultimii consilieri sovietici (cei de la Ministerul de Interne şi de la Securitate). În 1962, studierea limbii ruse în şcolile elementare şi licee devenea facultativă din obligatorie, nu se mai defila în Bucureşti de 7 noiembrie, iar din 1963 nu se mai transmitea la televiziune parada militară de la Moscova… Un proces care a durat un deceniu, în decursul căruia, mai ales în ultima perioadă a acestuia, au dispărut Muzeul Româno-Rus, Institutul „Maxim Gorki”, Librăria „Cartea Rusă”, excedentul de filme şi piese de teatru sovietice, emisiunile radiofonice „Să învăţăm limba rusă cântând”, denumiri de străzi, raioanele bucureştene I.V. Stalin şi V.I. Lenin, statuile lui Stalin, melodiile ruseşti din programele Radiodifuziunii, expoziţiile industriale sovietice – cea din urmă fiind deschisă în 1962 pe malul Lacului Herăstrău, intitulată „Ultimele cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii sovietice”, inaugurată de Hruşciov şi Gheorghiu-Dej în cinstea Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român…

În paralel cu rusificarea oficială existase şi-o autorusificare: români get-beget, la începutul anilor ’50, îşi botezau copiii Serghei, Svetlana, Igor, tot aşa cum alţii îşi botezaseră copiii, în epoca interbelică, Adolf sau Benito (după Mussolini).

Pe când Gheorghiu-Dej îşi rostea discursul cu mesajul distanţării de Moscova, abia ieşise din puşcărie Al. O. Teodoreanu, autorul celebrei epigrame având ca obiect monumentul lui Constantin Baraschi: „Mărite erou rus/ Nu te-am înălţat atât de sus/ Pentru că ai eliberat popoarele/ Ci fiindcă-ţi put picioarele”.

Alt scriitor inclusese într-un articol un citat dintr-un basm al lui Creangă, plasându-l cu subînţeles: „Nu îmi pasă de Năstase; de Nichita – nici atâta”. Trimiterea era străvezie: la unul dintre fruntaşii conducerii sovietice, armeanul Anastasie Mikoian, respectiv la Nichita Sergheevici Hruşciov.

Derusificarea începută de Ocârmuire, intensificată în anii ’63-’64, accelerată ulterior de Ceauşescu, se întâlnea cu rusofobia şi sovietofobia românilor. În 1963, Hruşciov lansase, prin intermediul unui economist sovietic pe nume Valev, un plan CAER – pandantul economic al Tratatului de la Varşovia – care preconiza o „integrare” suprastatală ce atenta la suveranitatea ţărilor din sfera de influenţă a Moscovei. Potrivit acestui plan, România ar fi fost cuprinsă într-o regiune sau zonă împreună cu Bulgaria şi Republica Sovietică Socialistă Ucraina.

Planului Valev i s-a răspuns tranşant, dar în termeni de specialitate, într-o revistă de profil, „Viaţa economică”, publicaţie citită atunci ca un bestseller. Autorul articolului era un economist remarcabil, fost legionar în tinereţe, care demonta întreaga construcţie a colegului său sovietic, respingând-o net. Una dintre ideile cuprinse în proiectul lui Valev consta în aceea că românii ar trebui să se profileze pe agricultură, bulgarii pe zarzavaturi, iar est-germanii, cehii, slovacii să îşi asume industria în cadrul „lagărului socialist”. Venit la o consfătuire la Bucureşti, în 1963, şeful partidului comunist est-german, Walter Ulbricht, spusese limpede că muncitorul din ţara sa este unul superior şi ca atare trebuie hrănit, îmbrăcat şi îngrijit mai bine decât colegii săi din alte ţări socialiste mai înapoiate. Afirmaţia lui Ulbricht era tot un reflex al Planului Valev, care nu s-a pus niciodată în aplicare şi nu a făcut decât să sporească la noi antipatia faţă de ruşi. De altfel, la aproximativ un an după ce Planul Valev fusese schiţat în presa sovietică şi în ziarele din ţările satelite Moscovei, în octombrie 1964, Hruşciov era înlăturat din vârful piramidei politice a Kremlinului. Se afla în vacanţă, pe malul Mării Negre, când a primit vestea schimbării sale cu Leonid Brejnev. Cinci luni mai târziu, la mijlocul lui martie 1965, înceta din viaţă Gheorghiu-Dej, după ce suferise o operaţie de rinichi. S-a vânturat zvonul că fusese iradiat din ordinul Moscovei cu prilejul unei vizite întreprinse în Polonia în anul precedent, ipoteză neconfirmată, dar nici infirmată până în ziua de astăzi.

Te-ar putea interesa și: