Daniela s-a oprit pe peronul gării ca să-și tragă răsuflarea. Trenul îi fluturase șuieratul batjocoritor în față și s-a făcut nevăzut. Fata a întins mâinile să-l prindă, ba chiar a alergat câțiva metri, dar era greu pentru ea să se agațe de un tren aflat în mișcare.

- Stai, oprește, striga Daniela. Nu pot să cred că iar l-am pierdut.

Chestia asta trebuia să înceteze. Nu putea face naveta toată viața. Colegii ei stăteau în cămin sau cu chirie, numai ea trebuia să străbată distanța de la Pitești la București zi de zi, ca să ajungă la cursuri. Daniela era studentă în anul trei la medicină și, după cum v-ați dat seama, nu-și permitea să locuiască în București. Era unicul copil al familiei Popescu, mândria și speranța părinților ei bătrâni și bolnavi.

Pensia tatălui și salariul de infirmieră al mamei abia dacă ajungeau pentru întreținere și medicamente. Daniela trăise cu sărăcia în casă de când se știa și își jurase că va face tot ce îi va sta în putință ca să reușească în viață. Tatăl ei lucrase la uzinele Dacia, dar un accident de muncă cumplit l-a lăsat fără picioare și cu un singur plămân. Vă imaginați cât de greu le-a fost să reziste. Dar Dumnezeu e bun cu suflete curate și s-a îndurat de ei.

 Suferința pricinuită de boli și lipsuri a fost compensată de bucuria de a o vedea pe Daniela studentă la medicină. Intrase din prima, fără niciun ajutor.

 - Felicitări, Ioana! Se bucurau colegii mamei. Am auzit că ai fată studentă. Mâine, poimâine o vezi pe aici cu halatul de doctor.

- Ferească Dumnezeu să ajungă în mizeria asta. Eu vreau să fie doctor mare, acolo, la București.

Trecuseră trei ani de atunci și Daniela încă făcea naveta. Dar să revenim la dimineața în care pierduse trenul. Parcă era un făcut să nu ajungă la cursul de semiologie. Privea bosumflată peronul gării ce se golise de oameni ce fuseseră mai vrednici decât ea.

- Dă-i pace, n-are rost să te enervezi. Din drum nu-l întorci.

Cineva îi vorbise. Se pare că nu era singurul călător întârziat. Daniela s-a întors să-l vadă pe cel care încerca să o încurajeze. Era un băiat cu ochelari, îmbrăcat foarte bine pentru o gară de provincie.

- Crezi că e prima oară când mi se întâmplă? A răspuns Daniela amuzată. Luna trecută l-am ratat de cinci ori. Ba chiar era să ajung sub roțile lui, dacă nu mă trăgea o doamnă înapoi.

- Asta mi se pare o prostie - să alergi după tren. Mai ales cu mâinile tale firave de studentă la medicină, nu văd cum te-ai putea agăța de vagoane.

- De unde știi unde studiez?

 - Ți-au scăpat cărțile din rucsac când alergai disperată. Poftim, le-am pus aici. M-am gândit eu că n-ai să reușești să urci

. - Mulțumesc din suflet. Asta mai lipsea, să-mi pierd și cursurile.

- Eu sunt Marian. Tu ești Daniela Popescu, nu?

- Mă cunoști?

- Nu, dar știu să citesc. M-am uitat pe cărțile tale și ți-am văzut numele. Hai, stai jos să mai vorbim până vine următorul tren.

Daniela l-a ascultat. Simțea un amestec de sfială și curiozitate. În plus, rareori i se întâmpla să o remarce vreun băiat.

- Cum spuneam, eu sunt Marian. M-am născut în București, locuiesc în București și am venit azi în gara din Pitești ca să cunosc o fată... pe tine.

- Glumești, nu? Sper că nu e o replică de agățat. Nu e prea reușită.

 - Sunt sincer, jur. N-am mers în viața mea cu trenul și am ales la întâmplare gara din Pitești.

 - Așa, pur și simplu?

- Cum ți-am spus.

- Și cu ce ai venit până în Pitești?

 - Am luat un taxi.

- Dumnezeule, ai dat atâția bani pe taxi doar ca să vezi cum e să mergi cu trenul?

- Cam multe întrebări deodată. Zici că vrei să te faci avocat, nu doctor. Scopul meu este să fac o singură călătorie care să merite.

- Am înțeles, ești misterios. Și chiar vrei să cred că ai venit până aici doar ca să mă cunoști pe mine?

- Nu chiar. Trebuia să întâlnesc o fată și întâmplarea a făcut să fii tu. Daniela se înroșise brusc.

 - Cu ce te ocupi ?

- Iar îmi pui întrebări? Sunt cercetător, descopăr chestii.

- Ce fel de chestii ?

 - Studiez comportamentul criminalilor înainte de a ucide. Vreau să înțeleg dacă există crima perfectă.

 - Există o meserie pentru așa ceva? A întrebat Daniela curioasă.

- Ar putea fi, nu crezi? Orice criminal lasă urme, orice crimă are indicii. Dar, dacă ar exista o crimă fără motiv și un criminal care nu e programat să ucidă, cum spunea Lombroso? O viață sacrificată aiurea, la întâmplare, din mers sau din reflex, ori din pură curiozitate, un individ care și-a premeditat fapta, dar fără a întreprinde ceva în mod concret.

 Peronul se umpluse de călători.

 - Cred că ne-a sosit trenul, l-a întrerupt Daniela. Am face bine să ne urcăm. Nu-mi permit să lipsesc de la următorul curs și trebuie să ajung tocmai la Spitalul Obregia. Marian s-a ridicat și a privit-o fix :

- Tu vei fi răspunsul întrebărilor mele. Să mergem.

Trenul a staționat zece minute, timp în care vagoanele s-au umplut de călători absenți și plictisiți.

- Vrei să stăm pe hol? A propus Marian. Miroase îngrozitor în compartiment. Iar copilul ăla care numără într-una mă scoate din minți.

- Voiam să-ți propun același lucru. Oricum îmi place să stau în picioare.

Zgomotul trenului le îngreuna conversația. Se străduiau să se înțeleagă strigându-și unul altuia în ureche.

- Hai să ne mutăm în ultimul vagon, a tras-o Marian de mână.

- Mi-e cam frică să trec dintr-o parte în alta.

- Să nu-ți, fie, te țin eu de mână.

 - Atunci mai povestește-mi despre munca ta și despre crima perfectă.

Traversaseră deja două vagoane și Daniela se simțea amețită.

- Cred că mă opresc aici, nu mă simt prea bine. Am nevoie de aer. Poți să deschizi un geam, te rog ?

- Dacă vrei deschid ușa, râdea Marian. E mai distractiv.

 Nici nu și-a terminat cuvintele când a izbit ușa vagonului de pereții exteriori ai trenului.

- Ești nebun? Vrei să murim ? s-a speriat Daniela.

- Sincer, vreau să mori tu. Știi tu, crima perfectă.

Un curent puternic, de primăvară timpurie, a spulberat trupul fetei, izbindu-l de pământul umed. Încă mișca când a simțit colții durerii spintecându-i carnea.

Marian și-a îndesat mâinile în buzunare și s-a întors în compartimentul unde își cumpărase loc. Nu părea deloc agitat. Crima nu durase decât câteva secunde. Mâinile îi erau curate, conștiința la fel. Băiatul care îl iritase mai devreme continua să numere cu voce tare și să se amuze. În sfârșit se apropiau de București. Orașul își dezgolea privirii blocurile prost reparate și podurile pe sub care trenul trecea cu teamă. Rucsacul Danielei rămăsese singurul bagaj din tot trenul.

Marian și-a aprins o țigară și s-a așezat pe o bancă de pe peron. Parcă nu-i venea să plece. Totul fusese atât de simplu, de banal, încât nu simțea nimic. Îi venea să încerce din nou, dar știa că o crimă trebuie calculată. Timp de o săptămână a urmărit buletinele de știri nerăbdător să afle ceva de moartea Danielei. Era o liniște totală, de parcă trupul ei s-ar fi transformat în praf.

Trecuseră zece zile, dar despre Daniela Popescu nu vorbea nimeni. S-a gândit să meargă la facultate, poate acolo va descoperi ceva. Se simțea un criminal ratat : reușise să ucidă o victimă căreia nimeni nu-i simțea lipsa. Când își pierduse orice speranță, a citit un titlu într-o publicație locală on line: O studentă la medicină a supraviețuit miraculos, după ce a încercat să se sinucidă aruncându-se din tren.

- Nu, nu,nu! Sunt un imbecil.

Ce era de făcut? Fata se afla internată într-un spital de urgență din București, dar nu putea da buzna acolo să-și termine treaba. Dacă era supravegheată? Mai bine să aștepte să se însănătoșească. Articolul spunea că Daniela nu-și mai amintea nimic din ce se întâmplase,suferea de amnezie totală, deci nu-l putea descrie.

 Ce-ar fi dacă ar repeta episodul cu trenul? Daniela trebuia să meargă din nou la cursuri și nu avea altă alternativă. I se părea mai palpitant să o ucidă a doua oară. După două luni de recuperare, fata s-a reîntors la facultate. Cu același tren, în fiecare zi, retrăind scenariul pe care deja îl știți.

Marian a urmărit-o câteva zile până a realizat că fata nu îl recunoaște. Într-o zi chiar a întrebat-o cât e ceasul, iar ea i-a răspuns fără să-l privească. Daniela își păstrase obiceiul de a călători în picioare, pe culoarul vagonului. Uneori deschidea ușa trenului din mers privind în gol, dar strângând cu putere bara metalică ce o împiedica să-și ia zborul.

- Nu ți-e frică să stai așa de aproape de ușă? A întrebat-o Marian, apărut de nicăieri.

- Deloc.

- Pot să vin lângă tine?

- Te rog. Ai grijă, vântul te poate arunca afară.

Marian s-a apropiat încrezător căutând ceva de care să se sprijine. În ochi i se citea nerăbdarea. Daniela l-a privit blând și l-a aruncat în gol ca pe o cârpă uzată. Băiatul s-a izbit de pietrele colțuroase ce mărgineau calea ferată. Ce ironie. Totuși era fericit – crima perfectă există.

- Credeai c-am murit? Uite, asta e crima perfectă! I-a strigat Daniela mulțumită de ce făcuse.