Moartea, la doar 41 de ani, a unui mare artist: Mircea Ciobanu

''Un pictor român devenise faimos în Europa anilor ‘80, un timp în care imaginea artistului sărac, prost îmbrăcat și chinuit de furtuni interioare era doar o amintire într-un Occident care miza acum pe apariții strălucitoare, pe figuri proeminente, cu aer de confort, bunăstare și prestigiu. Mircea Ciobanu, un tip vanitos, un vizionar atins de geniu, având o nestăvilită dorință de a șoca și un suflet plin de paradoxuri, ajunsese, înainte de a împlini vârsta de 35 de ani, cel mai important artist din Elveția.

Avea chip și plămădeală de super-star, un stil de viață asemănător marilor rebeli, ca Soutine, Utrillo sau Modigliani, și doar mima din când în când măsura, deși părea să-i cunoască pe deplin rostul: “a fi umil (nu spun modest, pentru că modestia este forma deghizată a orgoliului) înseamnă să-ţi recunoşti locul în Univers. A fi umil, înseamnă a fi normal”, spunea Mircea Ciobanu.

La vremea ascensiunii lui se terminaseră în Europa și vremurile în care un pictor putea spera la glorie doar atâta vreme cât era reprezentat de un galerist puternic, un model care și-a căpătat legenda, printre altele, și datorită faimosului tandem pe care-l făceau cândva Picasso și agentul său, Khan Weiler. Nu în ultimul rând, dispăruse și prototipul Galei, soția lui Salvador Dali, o femeie care umbla ea însăși cândva prin galerii pentru a întâlni clienți importanți pentru soțul ei.

Artistul chinuit și trist din era post-impresionistă fusese uitat, iar noua generație își declara intențiile defilând cu o serie de personaje glam, creatori-bussinesmeni, bine îmbrăcați, care gândeau că arta este o marfă de vânzare și care trăiau în lux, în parte și pentru că-și asumau mai multe misiuni și practicau mai multe meserii.

Noua rețetă a succesului cerea investiții serioase pentru a mima măcar o statură de elită, iar Mircea Ciobanu, care a înțeles perfect regulile jocului, s-a străduit să respecte rețeta: frecventa cercurile cele mai înalte și cele mai scumpe, elita galeriștilor lumii și a celor mai importanți negustori de artă. Acest pictor are o incredibilă poveste: a trăit, deopotrivă gloria, luxul sau mizeria, a cochetat cu masoneria, a fost iubit de femei și a trecut prin pasiuni furtunoase, a fost parte din intrigi spectaculoase, demne de un scenariu de film polițist și, în cele din urmă a murit, foarte tânăr, la vârsta de 41 de ani, rostind câteva vorbe care plutesc încă pe undeva, în infinit, cât să poarte, mai departe, o legendă romantică: am trăit tot și am înțeles totul. Se spune că și-a pictat moartea și și-a anticipat-o. “Cum mi-ar plăcea să mor? Nu mă amestec în afacerile lui Dumnezeu. Tot ce pot să spun este că avem, fiecare, moartea pe care o meritam”, spunea el.

Se înțelege că Mircea a fost un personaj insolit și acasă. Pictorul trecea, de bună seamă, drept un tip ciudat în Bucureștiul anilor ‘70: un bărbat de o frumusețe tulburătoare, cu un talent artistic ieșit din comun, carismatic și foarte bine educat, un tip remarcat de cam toată lumea, de la doamnele care licitau poate prea îndrăzneț o frântură din atenția sa, până la intelectualii vremii, fascinați de inteligența lui, sau colecționari, majoritatea din misiunile diplomatice străine la București, care nu ezitau să-i ofere sprijin.

Era preferatul dramaturgului Paul Everac, mergea la petreceri exclusiviste cu crema Bucureștiului, printre care Catinca Ralea – fiica ambasadorului României la Washington, sau soțul ei, Emanoil Petruț, actor la Teatrul Național din București. A fost prieten (și coleg, la Sfântul Sava) cu Adrian Năstase, iar faimoasa galeristă franceză de origine ucraineană Katia Granoff, pe care a cunoscut-o personal în Elveția și care i-a oferit un sprijin salvator, îl considera un expresionist latin care-și trăgea seva din pictura lui Goya sau El Greco.

“Când Mircea Ciobanu a deschis ușa galeriei mele, am văzut intrând o icoană bizantină. Era el însuși un tablou. Pictura lui Ciobanu atinge, însă, culmea acestei arte, se apropie de perfecțiunea ei”, avea să spună Katia Granoff. Se spune că Mircea ar fi putut fi la fel de bine actor sau critic literar, avocat sau architect, vorbea fluent franceză și engleză și făcea dovada unei culturi impresionante.

Primise inclusiv lecții de pian și echitație, adevărate extravaganțe într-o Românie care pornise, ce-i drept cu cadență moderată, marșul de 50 de ani spre Estul roșu. Fiu al unui reputat avocat bucureștean, Mircea fusese un student strălucit al Institutului de Arte Plastice, secția pictură, la clasa maestrului Corneliu Baba.

Intrase în secret la Academia de Arte Frumoase. Toată lumea a crezut că va studia arhitectura, așa cum fusese sfătuit, dar el și-a urmat harul, a intrat primul la Institut, tot primul l-a terminat, iar pe parcurs a câștigat o bursă care i-a permis să lucreze o vreme într-una din sălile Muzeului Theodor Aman, în plin centrul Bucureștiului, înconjurat de colecționari și de iubitori de artă, majoritatea din misiunile diplomatice străine la București. Mircea vindea mult, tablourile lui ajunseseră în colecții private din Austria, Brazilia sau Germania, așa că artistul își permitea o viață boemă și au rămas faimoase mesele pe care le oferea la Casa Scriitorilor sau Cina.

Ce-i drept, anii ‘70 erau cei în care Nicolae Ceaușescu, vedeta lagărului comunist, făcea două legendare vizită în Statele Unite, așa că am putea presupune că s-ar fi putut lăsa inspirat de visul american… Erau ani de deschidere pentru o Românie care, deși își pava cu lozinci revoluționare drumul roșu, privea din când în când înapoi, către un Vest al promisiunilor de bunăstare. Totuși, chiar și într-o societate încă relaxată, un campion nu avea cum să treacă neobservat. Securitatea nu-l scăpa din ochi pe Mircea Ciobanu, iar el, ca mulți alții pe vremea aceea, visa să părăsească România.

Pe 7 august 1971, pe când avea doar 21 de ani, Mircea Ciobanu se căsătorise cu Ada Michaela Ciobanu, pe atunci o tânără ziaristă la Radio-Televiziunea Română, iar în 1976 li se născuse primul copil, o fetiță, pe care au botezat-o Catinca. Era greu să emigrezi în asemenea condiții, deși fratele lui Mircea, Nicolae, trăia de ani buni la New York, iar părinții lui pregăteau, la rându-le plecarea din țară spre Statele Unite.

Era în 1979 când pictorul Mircea Ciobanu, pe atunci un tânăr artist cu pofil eminescian, aparent arogant și vanitos, expunea pentru ultima oară în România, la Galeriile de Artă ale Municipiului București. Folosind câteva relații pe care le consolidase în urmă cu trei ani, în 1978, când primise acceptul autorităților de la București să participe la o expoziție în Belgia, Mircea Ciobanu a părăsit țara în 1981, doar cu o valiză în mână. Gândea să-și încerce norocul într-un Vest în care euforia de pe piața liberă, datorată unui dolar foarte puternic, încuraja cele mai extravagante investiții financiare. Și-a luat cu el doar soția, iar țara a rămas undeva, în urmă, o dureroasă amintire a neputinței. Elveția i-a fost din acel an refugiu.

Într-o garsonieră din Lausanne, mobilată, pentru început, doar cu o saltea, cei doi soți și-au început drumul în noua viață. Ea – ca angajată pe tehnic la Radio Swiss Lausanne, iar el – vânzător la un magazin de bricolaj, având grijă să-și petreacă mai tot timpul liber în întâlniri cu românii din zonă și cu galeriștii care i-ar fi putut schimba soarta. Amândoi luau primele lecții de capitalism, înfruntând situații înjositoare, în timp ce se străduiau din răsputeri să-și recapete identitatea pierdută în timpul zborului de pe Aeroportul Otopeni.

Se mai întâmpla ca, la magazine, Mircea să cumpere câte un raft de costume, pentru care trimitea apoi un tabou la schimb. Se mai întâmpla să picteze fresce în restaurantele în care avea datorii. “Mănâncă și pietre și mergi mai departe”, îi spusese fratele lui de la New York, doctrul Nicolae Ciobanu.

Pentru că a înțeles foarte bine cum merg treburile în sofisticata și exclusivista lume a artelor europene, a început prin a-și schimba aerul prăfuit de artist din estul Europei, înlocuindu-l cu o imagine glam, mai pe gustul noilor săi colaboratori. Cu banii pe care îi avea a cutreierat magazinele de modă, mânat, parcă, de o furie a eleganței. Și-a cumpărat costume, cravate, cămăși, pulovere, pantofi și pardesie din cele mai fine materiale.

Dublată de o profunzime veritabilă, noua imagine nu a întârziat să-și arate roadele. Talentul lui deosebit de a comunica, de a înlesni legături profesionale, care apoi se transformau în relații amicale, harul înnăscut de a atrage, de a-și intriga interlocutorii, toate aceste haruri i-au deschis lui Mircea Ciobanu drumuri nebănuite. S-a împrietenit, printre altele, cu patronii restaurantelor italiene din jurul atelierului său, prin intermediul cărora a intrat în legătură cu francmasoneria italiană, la a cărei lojă Horatio Nelson, din Marele Orient Italian, a aderat în septembrie 1984. Așa a cunoscut și mistica, pe care uneori a încercat să o transpună pe pânză.

Clienții s-au înmulțit, a început să primească vizite importante, actorul american Mel Ferrer sau Annie Chaplin, fiica cea mică a lui Charlie, numărându-se printre aceștia. Annie a devenit prietenă apropiată a lui Mircea și, de-a lungul timpului, i-a cumpărat mai multe tablouri. Mircea a ajuns rapid la o recunoaștere internațională incontestabilă, plătind prețuri grele pentru aventura printr-o lume nouă, până atunci necunoscută celor veniți din Estul Europei, o lume în care drumurile pavate cu bune intenții se dovedeau, adesea, pline de capcane. Uneori falși Mecena, alteori simpli escroci, prieteni îndoielnici sau oameni mult prea pragmatici pentru gustul unui artist.

În orice caz, tablourile sale, create după părăsirea României, figurau în prestigiosul catalog franțuzesc Akoun, cu cote amețitoare pentru acea vreme. Se vânduseră în Elveția la prețuri de peste 35.000 de franci elvețieni. Drumul devenirii sale l-a purtat de la Bruxelles la Lausanne și Paris, de la Geneva la Sao Paolo, Basel sau New York. De altfel, directorul Muzeului de Artă Modernă din Sao Paolo, Pietro Maria Bardi spunea, în 1984, la finalul expoziției lui Mircea Ciobanu în Brazilia: „În cei 38 de ani de carieră nu am întâlnit un alt artist cu acelaşi control tehnic.

Prin tehnica şi stilul său, Ciobanu aduce Renaşterea direct în contemporaneitate, oricare şi oriunde ar fi aceasta, întoarcând rigorile tehnice în avantajul propriei sale creaţii, făcându-le să lucreze în interesul propriului său eu creator exprimat cu largheţe în compoziţiile sale”.

Cu banii luați din vânzarea tablourilor sale, Mircea a început să cumpere automobile. Un Range Rover, un Maserati Quattroporte, apoi un BMW 735… Oricum, Mircea obișnuia să spună că în Elveția ești mai crezut dacă te dai jos dintr-un Rolls Royce decât dintr-un Citroen 2Cv. Pentru Ciobanu era foarte important să lase impresia unui om foarte bogat, a unei personae foarte importante, puternice, pentru a I se lua în considerare opera. Vorbea mereu despre Dumnezeu deși în jur, printer ascultători, era considerat déjà un diavol.

În cele din urmă, Mircea Ciobanu a fost victima propriei sale carisme. A adunat în jurul său prea multe personaje bizare, mafioți, femei fatale, monștri dornici de îmbogățire pe spinarea artistului, indivizi care l-au furat pur și simplu, masoni, avocați, jurnaliști, oameni cu care a avut legături diabolice, care au schimbat doritul curs liniștit al vieții sale într-un traseu zgomotos, periculos și, până la urmă, fatal. Probabil că primul care a încercat să-l trădeze a fost chiar funcționarul de la postul de radio elvețian, bărbatul care a început prin a-I întinde o mână de ajutor și a sfârșit prin a încerca să-i seducă soția. Dar acesta a fost doar începutul. Lucrurile cu adevărat dure aveau să urmeze.

Poate nici faptul că a început prin a-și arvuni lucrările pe o lună unui galerist elvețian, primind în schimb doar bani cât echivalentul salariului unei femei de serviciu. Poate nici faptul că a fost acuzat că se inspiră prea mult din Goya, Rembrandt sau Modigliani. Poate nici vria financiară la despărțirea de primii săi colaboratori.

După confruntarea cu caznele la care sunt supuse sufletele și trupurile muritorilor în drumul lor prin Purgatoriul exilului, la numai 41 de ani, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, avea să se împace cu gândul, afirmând “am trăit și am înțeles totul”. Pe 1 ianuarie 1991 a plecat de acasă să-și cumpere țigări și nu a revenit niciodată. După patru zile de absență, soția lui l-a căutat peste tot, dar nimeni nu știa nimic. A aflat, în cele din urmă, că fusese internat într-un spital, adus de o persoană care se recomandase drept soția lui. A fost diagnosticat cu dublă bronho-pneumonie și a fost dus în sala de terapie intensivă.

Medicii au considerat că Mircea Ciobanu a murit fără un diagnostic précis, dar la autopsie toate testele au fost negative. Cu alte cuvinte, nu suferea nici de cancer, nici de ciroză. Practic, nu suferea de nicio boală gravă. Atâta doar că tristețea nu poate fi văzută la microscop și nici depistată de medici. Din punct de vedere clinic, Mircea Ciobanu a murit dintr-o grosolană eroare medicală. Pentru a putea fi hrănit cu lichide, medical i-a introdus prin nas un dren, un fel de tub de plastic care ajungea până în stomac. În seara care a precedat decesul, I s-au administrat calmante și somnifere. Spre dimineață, când efectul lor a dispărut, artistul a început să se agite. Tubul a rănit pereții stomacului, determinând pătrunderea sucului gastric în plămâni, fapt care i-a provocat sufocarea.

Mircea Ciobanu a lăsat în urmă o operă impresionantă, nu numai prin valoarea sa artistică, ci și prin numărul lucrărilor. Au rămas, desigur, și multe întrebări fără răspuns. Câte opere se află în posesia familiei și câte în colecți organizate? Unde se află acum sculpturile de bronz sau cele din lemn, acoperite cu foiță de aur?''

Amelia Dincă

Documentare: cartea Aurul Alchimistului, scrisă de Ada-Michaela Ciobanu și recent apărută la Editura ALLFA"