Mircea Mihaies: "Titlul acestui articol ar fi trebuit sa fie "Mantaua lui Daneliuc"".

Am sa explic mai jos de ce. Am preferat insa o deschidere cu iz de senzational, constient fiind ca in presa romaneasca a momentului au trecere doar sintagmele-soc si relatarile in care e vorba de aberatii si intamplari contra firii.

De fapt, randurile care urmeaza contin suficient senzational (in sensul negativ al cuvantului), cat si exemple de aberatii si comportamente contra firii.

Mircea Daneliuc este unul dintre marii regizori de film de la noi. La acest capitol nu e nimic de adaugat. In acelasi timp, Mircea Daneliuc este un roman atipic: om al convingerilor ferme, al refuzului de a pactiza cu autoritatea, al afirmatiei transante si al gesticulatiei pe cat de virulente, pe atat de incarcate cu sens etic.

Pe vremea comunismului, absolut toate filmele sale (de la „Cursa”, 1985, la „Iacob”, 1989, trecand prin „Proba de microfon”, „Croaziera” si „Glissando”) au avut de infruntat foarfeca perversa a cenzurii si obtuzitatea agresiva a ciomagarilor din sistemul ideologic al PCR. Cu fiecare ocazie, regizorul s-a dovedit un adversar redutabil al ticalosiei si prostiei comuniste. Toate acestea au lasat urme: multi il considera prea agresiv, nemaleabil, intolerant si lipsit de nuante - cand nu de-a dreptul „nebun”.

Inutil sa spun ca nici dupa 1990 lucrurile n-au mers mai bine. Nici nu aveau cum: aceiasi tovarasi din sistemul cinematografiei ceausiste au preluat din mers haturile (si banii) noii industrii. Coteriile, aranjamentele si afacerile deocheate ce alunecau ca unse, in ani lungi de practica asidua, au proliferat monstruos, inlocuind cenzura ideologica de tip „secretarul cu propaganda” prin cenzura economica de tip „casa producatoare”.

Ca in suficiente cazuri difereau doar mastile, nu face decat sa adauge o glazura de umor negru unui tort al uratelor miasme comuniste. Dupa ce „Ovidiu”, filmul de-acum cativa ani al regizorului, a fost torpilat inca din faza pregatirilor pentru comanda „motor!” (banii alocati de la buget s-au evaporat ca prin minune), iata ca povestea celei mai recente creatii a lui Mircea Daneliuc, „Legiunea straina”, e pe cale sa impartaseasca aceeasi soarta.

„Legiunea straina” e, din nou, un film de autor. Mircea Daneliuc semneaza atat scenariul, cat si regia. De data aceasta, rolul de a tergiversa (daca de torpilat nu se poate) intalnirea filmului cu spectatorii pare sa si-l asume „Castel Film”. Motivele sunt pe cat de meschine, pe atat de absurde: refuzul producatorului de a transpune pe pelicula, la nivelul de acuratete pretins de autor, materialul filmat in sistem video.

Pentru cateva mii de euro, niste oameni, altminteri putred de bogati, prefera sa tina sub cheie opera unuia dintre cei mai importanti artisti romani contemporani. Imi veti replica, poate, ca la mijloc vor fi fiind contracte, clauze si paraclauze. As raspunde, la randul meu, ca aici nu e vorba de nimic altceva decat de dreptul unui artist de a-si vedea opera prezentata la parametrii la care a gandit-o si creat-o el.       Si, pentru ca veni vorba de contracte, trebuie spus ca finantatorii filmului sunt, in proportie covarsitoare, Centrul National al Cinematografiei si Societatea Romana de Televiziune. Adica noi toti. Nu e limpede ce si cat a investit casa de filme „Castel”.

Deocamdata, eu vad ca a investit niste „talpi”. In calitate de contribuabil, am dreptul sa stiu cum au fost folositi banii publici si de ce se amana premiera unui film pe care Wikipedia il anunta ca fiind terminat inca de acum un an.       Situatia e cu atat mai intolerabila cu cat Mircea Daneliuc este un eminent artist. Cinematografia romaneasca (si imaginea Romaniei) ii datoreaza foarte mult. Fascinati mereu de ultima miscare din cot, de ultima genuflexiune, de cea mai recenta cometa, uitam ce datoram veritabililor maestri. Personal, n-am absolut niciun dubiu ca actuala generatie de cineasti (de-un remarcabil talent) n-ar fi fost posibila fara filmele din anii ‘80 si ‘90 ale lui Mircea Daneliuc.

Pastrand, desigur, proportiile, indraznesc sa spun ca asa cum, in veacul al nouasprezecelea, Dostoievski lansa faimoasa butada conform careia intreaga literatura rusa a epocii iesise din „Mantaua” lui Gogol, ei bine, cred ca „noul val” cinematografic de enorm succes international a iesit, intre altele, din  neuitatul film „Proba de microfon” al lui Mircea Daneliuc.

Macar in numele decentei (pentru ca de onoare nu poate fi vorba) sper ca „legiunea straina” din lumea filmului romanesc sa infirme blestemul de-a fi prea des plasati de partea nemerniciei, lacomiei, fatarniciei si imposturii.