Lui Mircea Dinescu îi place foarte mult pescuitul. Şi cred că are o înţelegere secretă cu peştii. Îi convinge să vină, unul după altul, numai în undiţa lui.

L-am văzut cândva, la Neptun, pe digul din dreptul Casei Scriitorilor, scoţând guvizi din mare la interval de două-trei secunde, sub ochii uimiţi ai lui Mircea Sântimbreanu, înarmat şi el cu o undiţă, dar lipsit de noroc.

Mircea Dinescu are noroc încă de când s-a născut. Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor – imaginea îi aparține lui Eminescu – cum soarbe soarele un nor strălucitor din marea de amar. S-a născut la 1950 la Slobozia, ca fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurgist, şi al soţiei sale, Aurelia Dinescu. „Părinţii mei – avea să-şi amintească poetul mai târziu – s-au ferit să-mi dea prea multe cărţi pe mână, probabil de frică să nu mă tai în... pagini.”

Rămâne o enigmă si guranța cu care un băiat de 17 ani, dintr-o familie de oameni simpli, fără nici o legătură cu literatura, și-a format și a impus un mod de a scrie, nelăsându-se nici intimidat de oficialitate și nici influențat de mediul literar bucureștean. Cert este că el ştia încă din adolescenţă ce avea de făcut în literatura română. Părea programat să reinventeze poezia, poezia compusă din cuvinte, nu din necuvinte, poezia care cucereşte şi ameţeşte instantaneu, şampanie lingvistică menită să transforme orice lectură într-o sărbătoare.

Simpla lui apariție îi obosește pe cei din jur

Lumea literară l-a adoptat şi l-a îndrăgit repede, pentru că era tânăr şi nesupus, discutând fără complexe până şi cu Ceauşescu, şi pentru că avea talent, mai mult decât toţi colegii lui de generaţie la un loc. Când l-a înfruntat în mod deschis pe dictatorul comunist, admiraţia faţă de el a atins maximum. Iar în 22 decembrie 1989 Mircea Dinescu a devenit un simbol al revoluţiei, o statuie a libertăţii a românilor.

Mircea Dinescu s-ar bucura şi azi de simpatie dacă ar fi sărac sau dacă… ar fi murit tânăr, ca Nicolae Labiş. El însă nu îndeplinește niciuna dintre condiții. Are fermă, conac, 100 de hectare de viță de vie și păstrăvărie, un restaurant celebru, cu o firmă pe care scrie titlul unei cărți de Emil Cioran, „Lacrimi și sfinți”. Produce un vin care îi poartă numele: „Vinul lui Dinescu”. Iar de pescuit pescuieşte întro bucată de Dunăre care este ca şi a lui, întrucât îi trece prin faţa casei. Să mai moară tânăr este imposibil, întrucât a trecut de şaizeci de ani. Şi nici nu sunt semne că ar vrea s-o facă de acum înainte. Are atât de multă vitalitate, încât simpla lui apariţie îi oboseşte pe cei din jur. Ia parte impetuos la viaţa publică, înţelege bine tot ce se întâmplă în societatea românească, nu este poetul naiv şi leşinat, pe care l-ar agrea literații.

Lamentația criticilor este demagocică

Criticii literari deplâng înstrăinarea poetului de poezie, în anii maturităţii lui. Deşi scrie azi, cu predilecție, pamflete, Mircea Dinescu mai scrie totuși și versuri, este adevărat, foarte rar. Înclin să cred, însă, că lamentaţia criticilor este demagogică. În 2010 Mircea Dinescu ne-a făcut o surpriză, publicând o carte cu poeme noi, „Femeile din secolul trecut”. În această carte numai femeile sunt din secolul trecut, poemele sunt toate din secolul douăzeci şi unu şi anume din perioada 2004 – 2010. Puţinii comentatori ai volumului nu s-au prea bucurat. Pe cât de tare îi întrista faptul că Mircea Dinescu părea să fi renunţat la poezie, pe atât de tare îi întrista acum dovada că în realitate n-a renunţat.

O strălucitoare paradă a modei poetice

Poemele din această carte, admirabil ilustrată de originalul grafician Dan Erceanu, sunt pitoresc-licenţioase. Mircea Dinescu este unul dintre puţinii poeţi de azi căruia îi stă bine să folosească în textele sale cuvinte deocheate, din acelea interzise minorilor. Alţii fac în textele lor aluzii timide la sex şi tot devin scabroşi. Mircea Dinescu merge cu îndrăzneala foarte departe, fără să alunece în vulgaritate.

Cartea este atrăgătoare nu numai prin impudoarea ei deliberată, de genul celei practicate de Ion Creangă în „Povestea poveștilor”, ci și prin jocul de-a poezia, care reprezintă o noutate în scrisul lui Mircea Dinescu. Poetul organizează pentru noi o strălucitoare paradă a modei poetice. Iată, ca exemplu, chiar primul poem din sumar, scris în stilul cântecelor lăutăreşti:

FOTO: terasă la Neptun: Dumitru Țepeneag, Alex Ștefănescu, Mașa Dinescu și Ioan Groșan FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

„şapte mere-ntr-o basma/ şi-am plecat la moscova// la coadă la lenin, tată,/ mă în drăgostii de-o fată// ce parşiv mausoleu/ era fată de liceu// şi frumoasă şi lăptoa să/ şi fugită de acasă// nea vasile, nea blajenii/ mulţumesc de-aşa vedenii// ea pisică eu motan/ la tătucul din borcan// ce cosiţe şi ce membre/ ce octombrie- n noembre/ când crezui că mă fac om/ ea-mi răspunse nem tudom/ când crezui că mă însor/ ea-mi răspunse nevermore”.

În prezența lui se intimidează și eleva de liceu

Deşi publică versuri din an în Paște, deși criticii îl ignoră sau îl minimalizează pe nedrept, Mircea Dinescu întruchipează în continuare, în România, ideea de poet. În prezenţa lui se intimidează şi eleva de liceu, şi omul politic. Talentul extraordinar îi conferă imunitate, în orice împrejurare. Fiind mereu spontan şi inspirat, poetul nu pierde în nici o confruntare, iar dacă totuşi pierde îşi recucereşte imediat poziţia. Farmecul îl face invulnerabil.