Este verde ca bradul. Doar ridurile îi trădează vârsta dar, nu-i așa, vorba lui Robert Redford, pe fața unui bărbat trebuie să se citească ce fel de viață a dus. Altfel, e vesel și turuie ca un cintezoi. Râde, gesticulează și glumește tot timpul. Nici ochelarii nu-i prea folosește. Acum 40-50 de ani, când atingea corzile chitarei, ridica un stadion întreg în picioare care cânta împreună cu el. Versurile cântecelor sale le știau și copiii și adulții, pe de rost. A dus o viață boemă. Trebuia să fie inginer, dar a ales lumina reflectoarelor. A cunoscut gloria de tânăr și a avut parte de toate plăcerile vieții. De fumat s-a lăsat la timp, acum 25 de ani, și a renunțat să mai deranjeze coniacul și vinul din sticle cam tot pe atunci. A ales între voce și vicii. Poate și de aceea timbrul său inconfundabil i-a rămas ca în tinerețe. Greu de crezut dar, peste două luni, Mircea Vintilă, unul dintre marii noștri cantautori ai așa-numitei „generații în blugi”, a anilor ’70-’80, împlinește 70 de ani. Și, precum greierașul din fabula lui La Fontaine, continuă să cânte și să încânte.

 

Fistichiul lord Mircea Vintilă

A venit la întânire, la o cârciumioară de lângă Obor, îmbrăcat la fel de extravagant cum era acum jumătate de secol. O eșarfă violetă, cu imprimeuri ciudate, era răsucită savant și neglijent în jurul gâtului. Și, cum altfel cu celebrul lui cercel pe care l-a purtat la urechea stângă, sfidător, încă de pe timpul comuniștilor. „Sunt cel mai bâtrân din orașul acesta! Pittiș spunea : «Io-s cel mai frumos». Io zic că-s cel mai bătrân!”, se amuză Mircea Vintilă. Și, cum e să mai cânți pe scenă la vârsta asta? „Știi ce bine e! Nici nu-ți poți închipui. Sunt în formă. Nu cumva să crezi că dau rateuri. Cânt și io, cântăm cu toții!”, e mândru trubadurul cu inima rămasă ca la 20 de ani.

Apropiații îi spun „Ciocu”. De unde până unde porecla asta? Care e povestea ei? Scormonește printre amintiri: „Așa îmi spuneau copiii când eram mic. Vine de la Mircea, Mirciocu…”.

Are vreun stilist? Cine îi alege hainele fisticii, inegalabile? Îl umflă râsul. „Io mi le aleg. Umblu peste tot și văd. Așa îmi place și așa o să mă îmbrac tot timpul. E și ușor flower-power. Anu’ ăsta se împlinesc 50 de ani de la primul festival de la Woodstock. N-am reușit să ajung acolo nici la primul, nici la al doilea…”, se întristează, ușor.

„Folkul românesc a apărut înainte de Cenaclul Flacăra”

A terminat Școala de Muzică la clasa „Violă” și, ulterior a absolvit Institutul de Mașini și utilaje pentru Construcții. Prin urmare e inginer cu studii de violist. Ce legătură are ingineria cu muzica clasică? „Acum se numește Facultatea de Utilaje Tehnologice și n-ai voie să prescurtezi, acronimic, că iese «F.U.T.»”, îți face cu ochiul cântărețul. Și, ce legătură are ingineria cu muzica clasică? „Niciuna. Când eram student, împreună cu Sorin Chifiriuc, cu care ascultam și făceam muzică, am vrut să dăm la Conservator. Numa’ că mi-am calculat greșit timpii și era cât p-aci să mă ia în armată pentru că mă dăduseră afară o dată și am intrat din nou”, povestește artistul.

În America, muzica folk a început să se audă prin anii ’50. Era un fel de muzică sindicalistă cu profunde implicații sociale. La noi a cunoscut succesul în plină „Epocă de Aur” comunistă, în anii ’70-’80, mai ales în timpul în care Cenaclul Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu, umplea stadioanele mai abitir ca un derby Dinamo-Steaua. Numai că la noi folkul a avea alte repere decât cele sociale. Se axa mai mult pe cântece de dragoste sau din folclor. Până la urmă, ce e folkul românesc? Își mângâie bărbia: „Rockul și folkul la noi au apărut înainte de cenaclu, în rândul studenților. Am debutat pe scenă, la Casa de Cultură Grigore Preoteasa, în 1968. La ora zece dimineața. Mă dusese acolo Radu Anton Roman, celebrul gurmand care a avut o emisiune gastronomică la PRO TV. Cât despre americani, la ei folkul a fost un cântec de protest. La noi doar o îmbinare frumoasă între muzică și poezie. Ce tente sociale să ai pe vremea aia…”.

 

580 de lei pe spectacol de pe urma Cenaclului Flacăra

Păunescu, cu al său cenaclu, a fost rampa de lansare pentru majoritatea cantautorilor celebri ca el, cum ar fi: Doru Stănculescu, Nicu Alifantis, Mircea Florian, Vasile Șeicaru, Mircea Baniciu, Valeriu Sterian, Ducu Bertzi, Stefan Hrușcă, Victor Socaciu, Tatiana Stepa sau trupe precum Iris, Compact, Mondial sau Phoenix. Cum era viața la cenaclu? Îi face plăcere să-și amintească: „Era o boemă. Începutul a fost fantastic, în 1973. Eu am debutat la al doilea cenaclu. În prima rundă au cântat Doru Stănculescu și Tudor Gheorghe”. Câte concerte avea, pe an, atunci, și câți căți bani primea după un spectacol? Nu-i e teamă să recunoască: „Aveam enorm de multe spectacole. Cam o sută de spectacole pe an și, uneori, două pe zi. Eram plătiți precum cântăreții de la operă. Luam cam 580 de lei pe concert. Pe lună ajungeam și la 10.000 de lei, în condițiile în care un inginer avea o leafă de 1.400 de lei”.

A părăsit Cenaclul ca să cânte pe cont propriu

Chiar, aveau în preajma lor celebrele „troopies”, fanele care colindau cu artiștii prin țară pe la mai toate evenimentele? Cum era cu fetele și distracția? Asta chiar că-i face plăcere: „Erau multe gagici care ne urmăreau, aproape peste tot. Da’ nu aveau voie să vină cu noi. Ne trezeam cu ele acolo și adormeam tot cu ele!”. A fost Mircea Vintilă la concertul din Ploiești din 1985, când s-a prăbușit peluza și au murit oameni? După acel incident s-a închis Flacăra. Dă din umeri: „Nu. N-am fost. Părăsisem cenaclul în ’83. Vroiam să fac muzică pe cont propriu împreună cu alți colegi muzicieni”.

Atunci, cum au fost ultimii ani din comunism, când nu mai cânta la Cenaclu? Nu se plânge. Era deja un nume: „Aveam cântări în diverse formule, cum se obișnuia pe atunci. Eu cântam în deschiderea unui concert rock cu trupe ca: Sfinx, Iris sau Roșu și Negru sau Compact”. Surâde, un pic amar: „Nu m-a afectat închiderea cenaclului. Pe alții, însă, da”.

 

„Lui Bob Dylan, când a cântat prima oară cu o trupă, i-au zis trădător”

Mai are un viitor folk-ul românesc. Ce fel de public are MirceaVintilă acum? Mai mult nostalgici sau și tineri? Ciocu cade pe gânduri: „Varianta de concert cântăreț-chitară, cum era acu’ 45 de ani, nu mai e fezabilă decât în anumite săli de teatru une poți face un recital de muzică-poezie. Acum e necesar să ai o trupă de acompaniament. Și Bob Dylan când a cântat prima oară cu o trupă a fost considerat, așa, ca un trădător, că publicul se aștepta la un oneman-show. Și, uite, cântă și acum! Gloria de atunci nu poate s-o mai aibă, da’ viitor poate…”.

O întrebare delicată pentru orice artist. Care este onorariul său pentru un concert într-un club? Dar pentru unul pe o scenă mare? Dar la un eveniment privat? Aici, e discret, ca orice artist care își știe valoarea: „Depinde și de club și de numărul de clienți plătitori de bilet. Depinde de dimensiunea sălii și de durata concertului. Totul e variabil și negociabil”. Chiar, i s-a întâmplat să cânte la nunți botezuri sau alte cumetri? Se distrează, din nou: „Normal că da! Miau plăcut și îmi plac. Am început să nu mă mai împac cu sălile unde stă lumea pe scaune”.

 

Povestea lui Făt-Frumos

După 1990, cantautorii noștri de folk au intrat într-un con de umbră. Muzica occidentală – pe care românii o ascultau, pe timpul comuniștilor, doar la posturi de radio străine sau pe benzi de magnetofon, viniluri și casete aduse pe șest în țară – a invadat dintr-odată piața. Cum a trecut peste moment, atât el cât și prieteni săi folkiști? Se gândește șiși frământă palmele: „A fost o perioadă grea. Toată lumea se uita la seriale sud-americane. A fost foarte greu să recompui formule de spectacol în care lumea să vină să cânte cu tine”. „Mielul”, „Pământul deocamdată”, „Lordul John”, „Făt-Frumos”, „Dor de singurătate”, „Hanul lui Manuc”… Care îi e cea mai dragă piesă a sa și care e povestea sa? Toate melodiile sunt creațiile sale sau a cântat și pe partiturile și versurile altor artiști? Normal că toate îi plac la fel numai că „Făt-Frumos” e preferata sa: „Cântecu’ acesta nu a fost luat dintr-un volum de poezii. A fost creat cum stăm noi, acum, la masă”. Începe să fredoneze, pe frecvențe ultrajoase:

„Oameni, oameni, frații mei,

Disperații, fericiții,

V-ati spalat de superstiții,

De demoni și Dumnezei.

Insă-i nu-i destul folos

Dacă peste tot ce este

V-ați spalat și de poveste,

L-ați pierdut pe Făt-Frumos”

Sanctuarul muzicalo-poetic din bucătăria lui „Moțu” Pittiș

Chiar, câte melodii are Ciocu în repertoriu? Le știe versurile la toate pe dinafară sau se mai uită pe partituri la unele dintre ele? Intră în socoteli: „Peste 140! Le știu pe de rost. Nu citesc niciodată și nici nevoie de stativ nu am. Când citești nu mai ai starea aia adevărată”. Spune că la fel e o diferență mare între performanța unui artist în studiou, la înregistrări și una live: „Nici în studiou nu ai voie să citești că nu mai intri «in the mood»!”.

Împreună cu regretatul Florian Pittiș a fondat celebra formație „Pasărea Colibri”. „Moțu” s-a dus la cele veșnice. Trupa mai putea supraviețui fără „Moțu”? Mai că-i dau lacrimile: „Ce se întâmplă… De fapt, n-a fost o trupă, ci un spectacol. După ce Moțu a plecat a fost o cântare bună, interesantă, da’ atât…”.

Prietenia cu Pittiș e proverbială. Au scris împreună o melodie, pe versuri scrise de Florian pentru nevastă-sa. Piesă făcută în bucătăria unui apartament de vizavi de Palatul CEC. Care e acel cântec? E adevărată legenda? Se prăpădește de atâta râs: „Tot ce se lucra cu Moțu se făcea în bucătăria lui. Acolo era locul de creație. Eu cu chitara și el cu dicționarul de rime. Ușa lui era mereu descuiată iar în sanctuarul bucătăriei sale veneau mulți prieteni. Cristi Minculescu, spre exemplu. Melodia se numea «Adio, deci pe curând»”.

 

Prima și ultima chitară din viața sa

Care a fost prima sa chitară? Dar ultima? Cât costă ea? Câte chitare are acasă? Povestește că prima sa chitară a primit-o de la taică-său, era spaniolă și avea corzile din plastic: „Primele lecții le-am luat de la nașul meu, la 16 ani. Ultima chitară este un «Breedlove» din America, pe care am dat 1400 de dolari. Mai am și una «Martin» care a costat 1480 de dolari. Țin mult la ea că am cumpărat-o cu Miruna, fosta mea iubită. Dar când cânt în străinătate prefer să închiriez una de acolo, că mi-e frică să nu se întâmple ceva cu ea pe drum”. Sare de la una la alta. Povestește că era de câteva ori să se însoare, dar n-a fost să fie și că politica nu l-a tentat și nici n-a fost invitat să participe. La fel și cu tentația emigrării: „Trebuie să-ți dorești asta, or eu nu am vrut. Plus că asta se face la o anumită vârstă când te mai poți reinventa”.

Pe vremea lui Ceaușescu, se strecurau în cântece multe „șopârle”, mici poante subversive. A avut și el din acestea? Bineînțeles că da, zice cantautorul: „Uite, de exemplu: «Lumea e plină de răni și de doctori docenți», din «Pământul deocamdată», cu bătaie la Elena Ceaușescu. La «Făt-Frumos» era și asta: «Din prea mult entuziasm să nu spargeți Voronețul», pe vremea când se dărâmau biserici. Alta, și mai tare, cu adresă la nea Nicu, era în piesa «Pielea ursului»: «Nu mai puneți pe cizmari să vă facă ghete mari. Nu mai vindeți cizmele, nu mai luați bancnotele, pentru această piele!». Toate sunt versurile lui Adrian Păunescu…”.

 

Un cântec nou la fiecare trei luni

Ce cântăreți români tineri îi plac? Mircea Vintilă e la curent cu toate noutățile și are preferații săi pe care îi înșiruie repede: „The Mono Jaks” – pe rock alternativ, „The Amsterdams” – pe indie rock, „Robin and the backstabbers” –la pop rock și „Byron” cu un artrock alternativ. La televizor zice că se uită la știri și pe canalele italienești: „Acolo se cântă în draci și văd și talente tinere”. Declara, acum câțiva ani, într-un interviu: „Dacă aș putea sămi aleg o altă perioadă de istorie în care mi-ar plăcea să trăiesc, n-aș rata pentru nimic în lume perioada Beatles, Rolling Stones, Woodstock. A fost perioada cea mai fericită pentru mine. Inamicul trecerii timpului este bătrânețea. Depinde ce alegem să fim — luptători sau să ne declarăm învinși”. Ce proiecte de viitor are un folkist în curând septuagenar? Auch, cum a sunat asta… Nu-l deranjează termenul, ba dimpotrivă: „Sunt în mare formă, ca un gladiator. Problema asta, cu șapte decenii de viață, nu funcționează la mine. Sunt bucuros că am ieșit pe piață, recent, cu două piese: «Musette» și «Batiscaf» și mi-am propus ca la trei luni să ies cu un cântec nou. Va urma un LP, firește, da’ dorința mea e să fie și pe vinil, nu numai pe CD”.

 

Te-ar putea interesa și: