Arsurile solare cele mai severe pe care le-am avut au fost în copilărie. Nu cred că aveam mai mult de cinci ani când am fost trimisă în prima tabără la mare, cu grădinița. Când m-am întors, spatele meu era tot o rană.
În studenție, cu aceeași inconștiență stăteam cu orele la soare, până ajungeam ca racii. Cremele de protecție erau o raritate, iar măsuri luam după ce ne ardeam serios: ne oblojeam rănile cu iaurt seara, când durerea devenea insuportabilă.
Când am devenit mamă, mi-am propus să nu îmi las copiii să treacă prin calvarul arsurilor solare, mai ales că au moștenit o piele predispusă la așa ceva. Mi-am dus primul copil la mare când s-a apropiat de doi ani. Poate un pic cam târziu, mă gândesc acum.
Pe cel de-al doilea, mai relaxată, l-am dus din primele luni, însă niciodată la malul mării, în soarele arzător, înainte de un an, cum văd că se obişnuieşte pe orice plajă din România şi nu numai.
Cremele de protecție au făcut mereu parte din bagajul pentru mare. Ce acumulăm în copilărie prin expuneri repetate la soare se manifestă la maturitate, susţin sus şi tare medicii, iar explozia de cancere de piele, valabilă inclusiv la noi, este dovada.
De la oftalomogi la dermatologi, avetizează că văd mai multe cancere pe care le pun în legătură directă cu soarele: de piele, dar şi tumori la nivelul ochilor. Melanomul malign, cel mai grav cancer de piele, a devenit ceva obișnuit în cabinetele de dermatologie în ultimii zece ani, iar şansele de supravieţuire sunt minime în lipsa tratamentelor moderne, care în România le obţii doar în instanţă.
Cum soluțiile de protecție sunt dintre cele mai diverse (minunățiile protecției solare au ajuns până la detergenul pentru fotoprotecție, garantat pentru zece spălări), merită încercate: dacă nu garantează protecţia totală de cancer, măcar feresc de chinuitoarele arsuri solare.